Corina Untilă, eroina Revoluției de la Timișoara

Corina Untilă avea doar 18 ani și era elevă în decembrie 89, când a ieșit pe străzile Timișoarei văzând coloana de manifestanți care cerea libertate. La comemorarea de 25 de ani a Revoluției, ea povestea pe larg felul în care a trăit acele momente. „Era aproape unsprezece, doisprezece noaptea, 16 decembrie 1989. Ne uitam pe geam, vedeam coloana de manifestanţi şi în momentul acela am spus că vreau să merg şi eu cu ei. Mi-a fost ruşine că nu am fost cu ei de când începuseră. Eram cu tatăl meu acasă şi nu a vrut să-mi dea voie să plec. Ne-am certat, i-am spus că trebuie să merg şi eu în stradă, pentru că toţi, toată lumea e în stradă şi cum să stau eu să mă uit doar. Şi, certându-ne, m-am îmbrăcat în trening, m-am dus în hol, mi-am luat geaca numai şi am plecat, nici măcar nu l-am mai salutat.”, povestea ea, citată de Adevărul.

A plecat de acasă cu bucurie, mărturisea Corina Untilă, pentru că în sfârșit putea să strige, alături de ceilalți tineri, „Jos Ceauşescu!”, „Vrem libertate!”, „Români, veniţi cu noi!”. „Eram foarte mulţi oameni”, își amintea ea, „dar ne simţeam unii pe ceilalţi foarte apropiaţi, foarte prietenoşi, ne simţeam de parcă ne cunoşteam de când lumea. Cu aceste sentimente şi senzaţii, de bucurie, am plecat cu coloana aceea de manifestanţi prin oraş ca să strângem cât mai multe persoane care să ni se alăture.”

Euforia lor nu avea să fie de durată. Corina Untilă a relatat felul în care deodată a auzit strigăte: „Fugiţi, fugiţi!” şi, în debandada iscată, i-au căzut cheile din buzunar. S-a întors să le culeagă și a zărit un soldat lovind o bătrână cu patul puștii, moment în care a decis că singura ei scăpare este fuga. S-a ascuns în prima casă a cărei poartă a găsit-o deschisă, pe strada Paris, unde și-au găsit adăpost mulți dintre protestatari. S-au pitit toți pe scara casei vechi, unde au stat până dimineața, deși au fost amenințați de locatari că vor fi denunțați la miliție. În cele din urmă cei din casă au înțeles și le-au permis să se ascundă.

În ziua următoare, ajunsă acasă, Corina Untilă a primit vizita verișoarei ei, la amiază. „A venit împreună cu prietenul ei să-mi povestească ce se întâmplă în oraş. Eu numai ce mă trezisem şi i-am spus că ştiu ce se întâmplă, că am participat noaptea trecută în oraş la evenimente. M-am pregătit să plec în oraş şi am plecat împreună cu verişoara mea şi cu prietenul ei. Ne uitam la ceea ce se întâmpla în centru, la librărie geamurile erau deja sparte şi cărţile cu Ceauşescu erau distruse, se vroia distrugerea lui, a ceea ce reprezenta el pentru noi…”, declara aceasta.

Corina Untilă, împușcată pe Podul Decebal

Tineri și însuflețiți, au plecat din Complexul Studențesc către miliție, cu dorința de a-i elibera pe cei care fuseseră arestați cu o zi înainte. Au ajuns pe o străduță care mergea spre Podul Decebal cântând „Deşteaptă-te Române”, însă podul era ocupat de soldați în așteptare, gata să tragă. „Suntem fraţii voştri!”, „Noi vrem, ca şi voi, o viaţă mai bună!”, „Şi părinţii voştri trăiesc greu!” – scandau protestatarii apropiindu-se de soldați, relata Corina Untilă. Numai că atunci a venit momentul în care s-a tras direct în manifestanți, iar ea însăși a fost împușcată în spate. A scăpat cu ajutorul oamenilor din coloană, care s-au mobilizat și au intrat în case, cerând oamenilor din zonă să transporte răniții la spital cu propriile mașini, pentru că salvările nu veneau să adune răniți. „În zona Podului Decebal au fost rănite douăzecişiunu de persoane, patru au murit… Am mers la spital cu o maşină, un Oltcit albastru, ne-a dus un domn în vârstă. Împreună cu mine în maşină, în faţă era un rănit care avea cinci gloanţe în el şi trăieşte, îl cheamă Crăsnean Vasile, iar soţia lui a venit pe maşină, sus pe capotă, până la spital. Lângă mine era o femeie împuşcată în cap care avea creier pe păr în partea stângă, care respira foarte greu, ea a murit. În stânga mea era un băiat, de vârsta mea, Necşuleu Gheorghe. El a fost împuşcat în gât şi glonţul a ieşit prin obraz. Se ţinea cu mâna de faţă şi sângele îi curgea, ştiu că amândoi, fără să vorbim, pentru că nu puteam, încercam să avem grijă să nu pătăm cu sânge maşina acelui domn. Am mers cu acea maşină până la Spitalul Judeţean.”, povestea Untilă, citată de Adevărul.

Saga răniților grav a continuat la spital, unde se aflau deja studenți la medicină veniți din proprie inițiativă să ajute, ca într-o situație de război. Glonțul cu care fusese împușcată Corina Untilă, însă, a rămas cu ea aproape un an, pentru că pătrunsese prea adânc în corp. Diagnosticul: o coastă lipsă, o bucată lipsă din lobul drept al ficatului și plămânul drept – pahipleurită bazală şi hemotorax. Deși medicii au reușit să îi salveze pe mulți dintre răniți, își amintea Untilă, în spital se auzeau în permanență urlete și circulau zvonuri că s-ar fi făcut operații pe viu. Au urmat apoi zile pe care nu și le mai amintește, dar știe cu certitudine că Securitatea a confiscat fișele de observație ale răniților din spital.

Ce este pronumele - clasificare, cazuri și functii sintactice

Urări de botez - ce felicitări și mesaje de botez poți trimite părinților?

Creează sau crează - cum scrii corect și care este explicația?

Numerele prime - ce sunt, care sunt, exemple și alte explicații

Ioana Slavici - viața și opera unuia dintre cei mai apreciați scriitori români

Mai jos un mini-interviu din primele zile ale lui 1990, în care Corina Untilă povestea prin ce a trecut pe 17 decembrie.

[embedded content]

S-a refăcut cu greu, și la inițiativa ei, după cum scria ieri istoricul Mădălin Hodor, de la CNSAS, a fost înființată Asociaţia „17 decembrie a Răniţilor şi Familiilor Îndoliate din Revoluţia din 1989”, pe 26 februarie 1990, din dorinţa de a afla adevărul despre Revoluţie şi de a-i proteja pe răniţi si pe familiile eroilor. Vocea ei, ca și a celorlalți’, scria Mădălin Hodor, „a fost treptat acoperită de manipulările și dezinformările ticăloase ale celor interesați ca adevărul sa fie îngropat. Au învins-o. Mai apărea rar în vreo emisiune de câteva minute făcută că «așa trebuie»”.

Tot istoricul Hodor scria că indemnizația de invaliditate i-a fost retrasă Corinei Untilă în 2015. „Au chemat-o la București, s-au uitat la rana ei și i-au spus: «S-a vindecat frumos». Ponta a schimbat legea. Nu se mai încadra.” Istoricul a vorbit cu amară ironie și despre festivitățile care vor urma, în decembrie, la comemorarea de 30 de ani a Revoluției, „oficialitățile vor merge să depună coroane. Se va da la televizor. Sunt sigur că o să meargă iarăși pe bulevardul Milea din București să depună acolo coroane. Milea care a dat ordin să tragă Armata la Timișoara. Armata care a tras în Corina Untilă. Cât de românească este asta!”

Corina Untilă a murit, însă cuvintele ei despre motivul pentru care a ieșit în stradă la Revoluție trebuie să rămână. „Am ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună în România. Din păcate, acum la 25 de ani, nu pot să spun că acest lucru se întâmplă. S-au câştigat libertăţi esenţiale, dar oamenii de rând o duc greu în continuare. Cred că în acest sens ar trebuie făcute mai multe. După ce am fost împuşcată, în 1990 am plecat la Paris. Aveam posibilitatea să mă stabilesc acolo, să-mi continui acolo studiile. Dar nu am putut, nu mai pot să plec din acest oraş. Cred că noi toţi cei care am supravieţuit evenimentelor din decembrie 1989 avem o datorie morală faţă de cei care au murit şi trebuie să avem în vedere tot timpul acest lucru pentru ca sacrificiul lor să nu fie în zadar… În propria mea ţară am fost împuşcată de armata propriei mele ţări. După atâţia ani de la Revoluţie, nu am auzit niciodată ca armata să-şi fi cerut scuze faţă de noi, răniţii şi familiile Eroilor-Martir. Am câştigat libertate, o nouă identitate ca popor, demnitate şi patriotism. Văd toate acestea la noua generaţie, generaţia Facebook, şi mă bucură faptul că ei duc mai departe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.”