Când mi-a trecut prin cap prima oară ideea unui astfel de proiect, nu am știut la ce să mă aștept. Nu știam dacă o să găsesc femei dornice să participe la el, ce povești de viață o să descopăr sau dacă o să găsesc cuvintele potrivite pentru a pune pe hârtie o experiență cu o încărcătură emoțională atât de mare. Știam doar că vreau și că trebuie să fac asta. De ce? Nu demult primisem un e-mail de la o cititoare care ne spunea că găsește un aliat puternic în noi și că își dorește să avem cât mai multe ediții responsabile pentru generațiile care urmează.
Tu, eu, mama ta, mama mea, vecinul de la trei sau colegul de birou, toți suntem responsabili pentru viitorul celor care urmează și pentru forma pe care societatea o va lua în următorii ani. Cred că trăim vremuri în care a ignora o realitate nu mai este o opțiune, a nu spune lucrurilor pe nume înseamnă trădare, a nu accepta ceva ce e diferit de tine e o formă de mutilare a ființei umane. Nu sunt o idealistă când afirm asta și nu încerc să creionez o societate utopică. E vorba de o stare de normalitate în care, atunci când părinții vor fi întrebați de către copiii lor dacă se pot juca cu fetița cu sindrom Down, nu vor reacționa ca și când ea ar avea o boală contagioasă și nimeni nu ar trebui să stea în preajma ei. Când adolescentele vor răsfoi o revistă glossy, nu își mai vor urî corpul pentru că nu arată ca al unui model. Sau când, la școală, copilul în scaun rulant nu va mai fi privit ca un exponat bizar. Sunt oamenii din jurul nostru, fie că vrem să acceptăm asta, fie că nu. Sunt oameni ca fiecare dintre noi, cu trăiri, cu sentimente, cu angoase, cu suferințe sau bucurii. Oameni care nu mai pot fi stigmatizați sau reduși la o singură caracteristică, oameni care, de cele mai multe ori, ascund povești de viață teribile, însă care nu și-au pierdut zâmbetul și care reușesc să aducă lumină atunci când intră într-o încăpere.
Așa s-a întâmplat și în ziua în care le-am cunoscut pe Lilia, Anca, Monica și Erika. Patru femei cu experiențe diferite, care au fost supuse unor încercări grele, însă care nu s-au dat bătute niciodată. Femei care în fiecare dimineață o iau de la capăt cu mai mult elan și cu mai multă speranță, care au învățat că viața e un dar atât de prețios încât fac din aproape fiecare clipă un motiv de fericire. Îți sună ca un clișeu imposibil? Poate dacă nu le-aș fi cunoscut aș fi avut aceeași părere, dar petrecându-mi o zi cu ele, mi-am dat seama că, dacă nu ar adopta gândirea asta, ziua de mâine nu ar avea prea mult rost.
Lilia: „Nu am nevoie de mari motive ca să fiu bucuroasă. Dacă am putut să mă trezesc dimineață, să deschid ochii, să văd că afară e lumină, știu că va fi bine”.
Lilia a fost prima pe care am cunoscut-o. M-a întâmpinat cu un surâs atât de larg încât, fără să-mi dau seama, după minute bune de stat de vorbă cu ea, obrajii începuseră să mă doară de la zâmbetul pe care mi-l provocase. Cum am ajuns la galeria de artă unde a avut loc ședința foto, mi-am dat seama că dincolo de acel chip extrem de luminos și de toată aura pozitivă pe care o emana în jurul său, Lilia este o femeie puternică, hotărâtă, care nu acceptă niciodată calea mai ușoară, dacă asta ar înseamna o umbrire a independenței sale. Am urmărit-o cu o doză de stângăcie cum urca scările unui etaj întreg, cum reușea să se încalțe și cum se strecura cu dibăcie prin toate colțișoarele încăperii, chiar și prin cele mai greu accesibile locuri. Făcea asta atât de natural și de demn încât nu am putut decât să privesc uimită și plină de admirație întregul spectacol (pentru mine un spectacol, pentru ea un mod firesc de a trăi). Mi-a povestit că de multe ori oamenii o întreabă dacă nu îi e greu, iar ea răspunde cu zâmbetul pe buze: „Poate că și dumneavoastră vă e greu într-un anumit aspect. Viața nu este uniformă pentru nimeni și pentru fiecare există diverse provocări. Le spun mereu că sunt OK cu mine însămi, că am un sprijin de nădejde (râde și arată către cadru) și cu el merg înainte”.
Lilia s-a născut cu paralizie cerebrală infantilă, condiție care îi afectează funcțiile locomotorii, respectiv abilitatea de a se deplasa pe picioare fără susținere, având nevoie în permanență de ajutorul unui cadru. „Să mă împac cu condiția mea specială nu a fost nici greu, nici ușor, așa sunt dintotdeauna. Am crescut într-o familie normală, care m-a iubit, care nu m-a văzut ca pe ceva diferit, care s-a străduit să vadă care îmi sunt punctele tari și abilitățile și a încercat să le dezvolte. Îmi aduc aminte că bunicul meu mi-a spus la un moment dat că important este să poți tu să te descurci în viață. În felul tău, dar să te descurci. Și asta fac… zi după zi.” Lilia este din Basarabia și s-a mutat în București în urmă cu cinci ani. Lucrează în cadrul unei multinaționale și în același timp face un doctorat în jurnalism.
Când am întrebat-o când se simte vulnerabilă, mă așteptam ca răspunsul să fie legat de modul în care oamenii o privesc sau legat de obstacolele pe care le întâlnește zilnic și care îi îngreunează drumul (o simplă bordură mai înaltă pentru noi, pentru ea este o piedică, un lift care nu funcționează înseamnă pentru noi că avem o alternativă – scările, însă pentru ea sunt un adevărat munte de escaladat). Dar răspunsul ei a fost legat de ceilalți, de persoanele din jurul ei. „Cele mai grele momente sunt acelea când oamenii pleacă din viața ta. Tatăl meu s-a stins când aveam trei ani. Asta m-a făcut să conștientizez de mică că, atât timp cât există viață, totul este posibil, nu sunt lucruri de netrecut. Dacă pot să mă trezesc dimineață, să deschid ochii, să văd că afară e lumină, știu că va fi bine.”
Întreaga existență a Liliei se rezumă la această gândire, găsește speranță în fiecare răsărit și se asigură că fiecare om cu care se întâlnește pleacă un pic mai fericit de lângă ea. „Nu am nevoie de mari motive ca să fiu bucuroasă”, îmi spune. „Nu sunt supărată pe nimeni că sunt așa, sunt chiar recunoscătoare pentru felul meu de a fi, știu că e o afecțiune cu care o să trăiesc toată viața și care nu o să se agraveze în timp. Mulți oameni se descurcă mult mai greu decât mine. Sunt mulțumită că în acest moment al vieții mele nu depind de nimeni, decât de mine.”
Cele mai citite articole
Ajungem să vorbim despre mentalități și despre modul în care oamenii o percep și simt un amalgam de emoții, pe lângă o ușoară tristețe când îmi spune că „părerea oamenilor se schimbă greu și în timp”; imediat își face loc optimismul ei incurabil și un zâmbet îi apare din nou pe față: „dar se schimbă, și asta e cel mai important. Într-o primă fază le stârnesc curiozitatea pentru că nu mă încadrez în tipare, îmi pun întrebări, dar mi-am dezvoltat în timp reziliența la disconfort”. Am întrebat-o dacă se simte „altfel” și mi-a răspuns că da, însă că a ajuns să îmbrățișeze acest altfel ca pe ceva frumos. Răspunsul ei mi-a umplut inima de fericire, fiindcă Lilia este un om frumos, și la interior, și la exterior, te captivează cu zâmbetul larg, iar ochii ei verzi sunt atât de plini de iubire și de cu bucurie încât reușesc să aducă soarele chiar și în cea mai mohorâtă zi.
Am ajuns la finalul discuției rugând-o să dea un sfat tuturor femeilor: „Să conștientizeze că cel mai important lucru este că sunt în viață. Să fie atente cu ele, să se iubească, să își asculte vocea interioară. Iar dacă există un firicel de speranță sau un vis, oricât de fragil, atunci totul o să fie bine”. Și știu că pentru Lilia totul va fi bine, fiindcă „imposibil” este un cuvânt care nu se regăsește în vocabularul ei și pentru că, atât timp cât va fi aici, va reuși să urce bordurile alea înalte și să schimbe perspectiva oamenilor despre ce înseamnă „altfel”. Încet, dar eu sunt convinsă că va reuși.
Anca: „Mă simt frumoasă în fiecare zi.”
În timp ce eu terminam de vorbit cu Lilia, Anca era la machiaj și se pregătea pentru ședința foto. O aud pe Ioana Stratulat cum îi complimentează ochii când îi aplică mascara, iar fața Ancăi se luminează. Îi mulțumește foarte politicos și îi zâmbește, cumva totuși parcă stingheră, ca și când nu ar fi meritat să fie admirată. Anca are 36 de ani și suferă de sindromul Down, o boală genetică provocată de prezența unui cromozom 21 în plus.
Nu mai cunoscusem pe nimeni până atunci cu această condiție și până să o întâlnesc pe Anca îmi făceam o sumedenie de gânduri și scenarii despre cum ar trebui să mă port sau ce ar trebui să spun. Toate au fost risipite însă la prima strângere de mână, când s-a prezentat „Anca Miron”. Avea un ton sigur și și-a spus numele clar și răspicat. Înainte de a începe ședința foto mi-a mărturisit că are emoții, dar că e foarte fericită că participă la un shooting. S-a uitat la mama ei cu un soi de vinovăție și a început să râdă, zicându-mi că nu știe să spună nu, că acceptă mereu orice e nou. Așa că îmi stârnește curiozitatea și o întreb ce alte activități mai face. „Merg la centru, fac gimnastică, dans popular, fitness, înot, mă plimb cu rolele”, îmi răspunde dintr-o suflare, vădit încântată.
Apoi îmi povestește cum e o zi din viața ei și îmi descrie cu lux de amănunte toate lucrurile pe care le face. Începe cu „în primul rând, deschid ochii”, iar eu încep să zâmbesc, dându-mi seama că noi am pierdut cumva calitatea asta de povestitor, rezumând întreaga zi ca fiind „bună” sau „rea” sau oarecare. Îmi spune că se descurcă singură, că știe să gătească, că adoră să asculte muzică și să danseze, dar că pasiunea ei cea mai mare sunt jocurile pe calculator. De ce aveam emoții înainte să o cunosc? Facem aproape aceleași lucruri într-o zi, împărtășim aceleași pasiuni, avem atât de multe lucruri în comun. Cu toate astea, ea e considerată altfel.
De ce o consider eu altfel pe Anca? Pentru iubirea nemărginită pe care o are pentru oameni. M-a îmbrățișat fără să-mi spună nimic. Nu prea am știut cum să reacționez, nu-mi mai aduceam aminte când cineva a făcut asta fără vreun motiv. O strâng la rândul meu în brațe și o întreb ce părere are despre oameni. „Toți sunt frumoși. Cred că ochii și zâmbetul fac un om frumos.” Așa că continui: „Tu când te simți cea mai frumoasă?”. „În fiecare zi”, vine răspunsul.
Nu cred că are mai mult de 1 metru si 50 de centimetri și e un munte de bunătate și dragoste. Mă învață că ar trebui să îmi arăt sentimentele mai des și să le spun oamenilor că îi iubesc. La plecare mă strânge din nou tare în brațe și îmi spune „Vă mulțumesc mult de tot, doamnă Gabi, sunteți foarte drăguță!”. Mai pot doar să îi răspund cu un zâmbet și să închid ușa mașinii. Ce nu știe e că apoi un val de lacrimi mi-a inundat fața și că a reușit să mă emoționeze cum de puține ori mi s-a mai întâmplat. Anca, nu am mai avut puterea să îți spun în față, dar când vei citi rândurile astea, să știi că eu îți sunt recunoscătoare că te-am întâlnit și că, dintre toate zâmbetele și perechile de ochi din lume, ale tale sunt cele mai frumoase, „în fiecare zi”.
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Sursa: https://www.elle.ro/lifestyle/exclusiv-viata-vazuta-altfel-654066/
