În ultimii ani încrederea în autorități a scăzut mult în România, și a început să scadă treptat, până ce a bubuit realmente odată cu legile justiției schimbate după bunul plac al unora, și uneori în toiul nopții. Aceste lucruri te-au făcut pe tine, cetățeanul de rând, să vrei să te informezi singur și să știi despre lucruri care în mod normal ar trebui să-i privească doar pe cei abilitați: legislație, judecători, procurori etc.
E ca și cum politicienii s-ar năpusti peste sistemul sanitar, ar începe să le spună doctorilor cum să opereze și mai ales pe cine, iar tu, cel de acasă, buimăcit de tupeul politicienilor, te pui cu burta pe carte și începi să studiezi ca să știi cum să-i combați: cum se fac operațiile pe creier, cum se scoate apendicele… E ridicol.
Această criză se simte mai cu seamă acum, în aceste zile. Noi nu ne mai bazăm pe autorități, ci căutăm bezmetici să ne găsim propriile răspunsuri pentru că, deh, ne e frică să nu se repete situațiile de la Colectiv, când „toți erau tratați ca în Germania” și toate spitalele raportau că au de toate (nu și infecții nosocomiale, despre care știm acum că aveau din plin). În realitate știți foarte bine care a fost deznodământul.
În plus, autoritățile nu comunică eficient și transparent, multe dintre Direcțiile de Sănătate Publică refuză să mai ofere informații jurnaliștilor și trimit pe toată lumea către Grupul de Comunicare Strategică, a cărui strategie de (ne-comunicare e greu de înțeles pentru noi, cei speriați, de acasă.
În fine, așa îmi scuz eu azi paranoia care m-a cuprins și nu înțeleg de ce fiecare țară își tratează diferit pacienții infectați cu Covid-19. Și asta mă enervează cel mai tare, că nu e treaba mea să fac această documentare, mi-ar fi plăcut să stau pe canapea și să mi se spună ce am de făcut, în timp ce eu mă uit la transmisiunile de la Met Opera din New York.
Dar, revenind, aflu de pe social media că toate vedetele infectate fără simptome grave se tratează acasă (Idris Elba, Olga Kurylenko, care, în treacăt fie spus, se pare că au fost testați preferențial), deci în Franța sau SUA, dacă nu ai simptome grave, te tratezi singur acasă, nu la spital. Iar tratamentul este aproape inexistent, adică ți se recomandă antitermice, se tratează simptomatic, și stai în carantină 14 zile.
În Anglia, însă, situația este și mai laxă, o cunoștință îmi spune că a sunat la hotline-ul NHS pentru COVID-19, căci prezenta simptome clare de infectare cu noul virus (febră, tuse, dureri musculare, dificultăți de respirație), și i s-a spus că nu e nici o problemă, să stea liniștită și să-și continue viața de studentă. „Fără să stau în carantină?”, a întrebat ea. „Fără”, i s-a răspuns (cunoștința mea este studentă în Londra și noroc că s-au închis azi școlile pentru că, probabil, și-ar fi infectat toți colegii, asta dacă nu a făcut-o deja). Dar poate asta se vrea, de fapt, să se infecteze toate persoanele tinere pentru a realiza acest „herd immunity”, imunitatea de turmă, pariul riscant (și fără argumente științifice) al năvalnicului Boris Johnson, la care acesta a și renunțat în cele din urmă, după ce i s-a prezentat o simulare catastrofală a evoluției epidemiei, care ar fi condus la decesul a până la sute de mii de oameni.
În România, în schimb, aflu aseară de la Sinteza Zilei, pe Antena 3, de la doctorul Virgil Musta de la spitalul Victor Babeș din Timișoara, acolo unde au fost declarați vindecați mai mulți pacienți, că tratamentul aplicat în spital (și nu acasă) constă în două medicamente antivirale cu care se tratează și pacienții infectați cu HIV (pacienții negativati cu COVID-19 de la Timișoara au fost cazuri ușoare, fără complicații). La fel, se pare, conform unui protocol de tratament scăpat pe Internet, și la Matei Balș, în București.
Care va să zică, câte bordeie, atâtea obiceie. Dar care abordări or fi mai bune? Nu de alta, dar mai mult decât acest COVID-19 sau chiar varianta de a înghiți niște antivirale de care poate nu ai așa mare nevoie, mie mi-e frică de infecțiile nosocomiale din spitale… deci mai bine stau acum acasă, decât mai târziu la spital.
Citește și:
Avem un deadline: 10 săptămâni de carantină! (de Roxana Voloșeniuc)
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
