Ca în fiecare lună, îmi vizitam părinții în Italia și întâmplarea a făcut să fiu acolo în acel weekend când virusul a „explodat” în Lombardia și Veneto și panica s-a răspândit peste tot. Acel virus care era până atunci o simplă gripă’ devenise în foarte puțin timp un lucru care ne dădea peste cap viețile.
Deja lucrurile deveniseră serioase de duminică, toate știrile din țară și cele locale deschideau buletinele cu cazurile de infectare cu coronavirus, la fiecare oră numărul de contaminați creștea… și cu el și îngrijorarea mea.
Totuși, îmi repetam atunci că focarul era destul de departe de casa mea, dar îngrijorarea nu dispărea. Mai ales că marți aveam zbor de întoarcere spre București, cu plecare de la Bergamo. Încercam să-mi păstrez calmul, dar întrebarea frecventă pe care mă măcina era dacă nu cumva s-ar fi urcat în avion vreo persoană inconștientă sau care nu știa că putea fi afectată de Covid-19.
Ziua de luni a fost pentru mine una de panică totală! Deja numărul de infectați crescuse considerabil, la știri începuse să se vorbească despre carantină pentru persoanele care veneau din Lombardia și Veneto, se auzea de zboruri anulate… și, în acesta condiții, cum m-aș fi întors la birou?
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut măști și gel dezinfectant pentru mine și pentru cei dragi. Cred că am colindat toate magazinele și farmaciile din zonă, de abia după câteva ore de căutări am reușit să găsesc 4 măști din bumbac (nu dintre cele recomandate de medici) și 2 sticluțe mici de Amuchina. Lumea făcuse ravagii în farmacii, deja după puțin timp în câteva erau la intrare anunțuri că în acea incintă nu se mai găseau obiectele râvnite de toți.
În drum spre casă sună telefonul: Roxana (Voloșeniuc, șefa mea)! Îmi stă inima pe loc, de obicei îmi scrie pe Whatsapp dacă are nevoie de mine, totuși îmi luasem ziua liberă… Răspund și primul lucru pe care mi-l spune este: „Buna Barby, ce faci? Cum e situația acolo?”.
Mi s-au tăiat efectiv picioarele… lipsisem, totuși, puțin din fața televizorului și mama, care rămăsese acasă, mă updata prin Whatsapp cu creșterea numărului de cazuri depistate pozitiv.
Am discutat cu Roxana despre îngrijorarea mea de a mă întoarce în București, pentru că nu găseam nicăieri informații oficiale, dacă aș fi reușit să mă întorc și cum s-ar fi desfășurat carantina în care ar fi intrat toate persoanele venite din „zona roșie”.
A fost o zi haotică, nu găseam informații care să mă lamurească și, dacă găseam, nu erau explicite. Toată lumea fusese luată prin surprindere!
Am avut o mică tentativă de a nu mă întoarce în România, dar nu aveam Mac-ul meu la mine, deci nu aș fi putut lucra de acolo.
În fine, cu inima în dinți am hotărât să plec, fie ce-o fi. Mi-am zis că nu voi muri dacă, cumva, instituțiile României mă vor pune „undeva” în carantină la sosirea mea la București. M-am gândit că, cu siguranță, cineva mi-ar fi adus acolo calculatorul meu și cu o rețea de internet aș fi putut lucra și de acolo.
Tata m-a dus marți dimineața în aeroport și de obicei bem o cafea înainte să ne luăm rămas bun, dar de această dată a vrut să stea cât mai puțin și ne-am salutat în zonă Kiss and Go’ din afara aeroportului. Atmosfera înăuntru era foarte ciudată, am avut senzația de îngrijorare datorită faptului că erau prea puține persoane acolo, de obicei la ora respectivă cu greu te miști. Era o liniște anormală. Mulți dintre călători aveau măști de protecție (inclusiv eu), la fel și tot personalul din aeroport, lucru care m-a liniștit oarecum.
De obicei zona din aeroport cu cafenele, la ora respectivă, semăna cu un furnicar, un du-te vino continuu… lumea își savura un espresso sau un cappuccino cu un croissant, toți vorbeau, se agitau, aleargau să prindă un avion. Ei bine, acum totul era pe dos. Era liniște și cei puțini care avuseseră „curajul” să plece erau foarte ordonați și foarte tăcuți.
Parcă și coada care se făcuse la boarding era mult mai ordonată, mi-am dat seama imediat că probabil avionul era plin doar pe sfert. De obicei era tot o agitație si o împingere ca să ajungi nu știu unde, ca să prinzi loc…ca să nu plece avionul fără tine (mereu m-am întrebat de ce atât haos).
La boarding, cei de la compania aeriană au pus la dispoziție „un formular” pe care fiecare dintre pasageri ar fi trebuit să-l completeze înainte să sosească pe teritoriul României. Probabil au făcut o socoteală greșită, pentru că a ajuns, cred, pentru numai o duzină de persoane, bine că echipajul a mai avut și le-au distribuit către cei care nu mai apucaseră. În acel formular, împreună cu datele personale, trebuia să declari pe propria răspundere dacă provii dintr-o zonă „contaminată”, dacă ai fost în contact cu persoane depistate pozitiv la testul pentru coronavirus, dacă ai fost în spital în ultimele trei luni sau dacă ai vreun simptom al Covid-19.
Am fost ușurată când am constatat că lumea în avion a fost așezată într-un fel care ne permitea să avem, cât de cât, o distanță de siguranță între noi. Dar, totuși, cum funcționează sistemul de aerisire într-un avion? De abia după câteva zile de la sosirea mea am auzit la știri că unele companii au instaurat ulterior niște măsuri de protecție și pentru această problemă.
Ajunși la București, toată lumea a fost adusă cu autobuzul în clădirea de lângă cea obișnuită de la sosiri, unde la intrare scria „First Aid”. Cu siguranță venise un avion înaintea noastră, pentru că sala de primire nu era destul de încăpătoare. Ne călcam în picioare. Acolo mai aveai posibilitatea de a găsi acele „forumulare” înainte să le fi dat la controlul de frontieră, tot personalul era echipat cu măști de protecție și la vedere era un mare dozator de gel dezinfectant. În timp ce eram eu la coadă, așteptându-mi rândul, am observat că nici un pasager nu s-a apropriat să-l folosească. Sper, totuși, că aveau în geanta de mână, ca mine, propriul gel.
Odată teminat controlul, două echipaje medicale formate din câte două persoane, îmbrăcate în halate verzi, măsurau temperatura corporală. Ne au spus să stăm 14 zile în carantină, fiecare la noi acasă. Bucuroasă, am plecat, dar în taxi m-am întrebat: „Asta a fost tot? M-am panicat pentru așa puțin? Am plecat fără să ni se dea vreo instrucțiune?”
De obicei adresa pe care o dau la taxi, venind de acasă din Italia, este cea de la redacție… dar de data asta am ezitat un pic și am dat adresa de acasă…
Am vorbit cu colegele, ca să anunț că am sosit cu bine și să le spun că adresa mea permanentă pentru următoarele două săptămâni va fi cea de acasă, unde am primit a două zi și calculatorul de birou.
După nouă zile de la sosirea în București am primit un telefon de la DSP, prin care un domn mă întreba unde sunt și cum mă simt. „Sunt acasă și mă simt foarte bine”, a fost răspunsul meu. Dar dacă nu aș fi fost responsabilă aș fi putut iesi fără niciun fel de problemă, nimeni a venit să mă verifice.
În aceste două săptămâni am lucrat la revistă de acasă și de abia așteptam să mă întorc la birou, nu pentru că m-am plictisit (din contra, parcă îmi place), dar urma deadline-ul de tipar la revistă, cu mult de lucru, agitație etc. Între timp, situația s-a schimbat și în România și conducerea firmei noastre a hotărât că toată lumea va lucra de acasă… așa că nu am apucat încă sa ies în lume, mâine se fac deja trei săptămâni de când sunt închisă…
Citește și:
Roxana Voloșeniuc: Stai în casă pentru cei care nu pot să stea în casa!
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
