De ce ne-a dezamăgit finalul Game of Thrones

Sunt unul dintre acei oameni care luni dimineața, înainte de răsărit, se uitau la ultimul episode al fenomenului Game of Thrones. Cumva, cunoșteam pattern-ul acestui show, care nu mizează pe schemele clasice de literatură, ci mai degrabă pe un mix de sete de putere, răzbunare, cruzime, nuditate, vicii, vanitate, toate piperate ici-colo cu dorința unora de a face bine. Practic, de toate pentru toți. Și tot în specificul scenariului Game of Thrones e că nici un personaj nu e safe, indiferent cât de multe sezoane (a se citi, ani) am investit în el. Și că scenariul nu a oferit niciodată (și nici măcar în final) satisfacție.

M-a dezolat drama lui Daenerys, care a învins toate vicisitudile vieții din dorința de a crea și a conduce o lume mai bună. Dar care, în umbra unor drame, a alunecat pe panta tiraniei, ca tatăl ei, The Mad King (iată, cele mai serioase tulburări psihice au cauzalitate genetică).

Apoi, chiar când credea că și-a atins scopul de a-și câștiga tronul, bărbatul iubit i-a frânt inima. La modul că Jon chiar i-a băgat un cuțit în piept. Apoi și el, la rândul lui, s-a remarcat ca personaj pozitiv. Am fost alături de el de la început, discriminat ca bastard, ostracizat, asasinat (vai, cât de gravă a fost pauza aia dintre sezoane când credeam că l-am pierdut). El nu și-a pierdut noblețea sufletului pe câmpuri de bătălie și nici speranța într-o lume mai bună, până când nu și-a văzut femeia iubită îmbătându-se cu seva tiraniei. Și la ce conștiință știm că are, probabil nu se va ierta niciodată.

Și sunt tentată să dezvolt motivele pentru care destinul fiecărui personaj în parte e o tragedie (să ne amintim de umilința Sansei, tortura lui Theon, Walk of Shame-ul lui Cercei, sau faptul ca Arya și-a văzut fratele decapitat, cu capul lupului său atașat de corp în batjocură etc). Dar mă voi rezuma la a spune că Game of Thrones, deși în ultimul timp a fost comparat cu o telenovelă, are un scenariu diferit de acel pattern.

În serialele sud-americane, știm clar cine sunt personajele pozitive și cele negative, nu există prea multe umbre de gri. Pe când oamenii conturați de Game of Thrones sunt multidimensionali. Toți au parcursuri interesante, dar crude, și amestecă în ei bine, rău, dar și toate nuanțele de gri. Câteodată le înțelegem motivele, fricile, le iertăm atrocitățile. OK, poate mai puțin The Night King, care e zombie, și Ramsay Bolton și King Jeoffery, ambii psihopați, care sunt încarnarea răului. În rest, în toți putem observa și sclipiri de umanitate, empatie, iubire.

La ce vârstă se pun cercei de aur la bebeluși

Citate amuzante - zâmbește în fiecare zi și lasă-te inspirat

Ce înseamnă când visezi că ți-a căzut un dinte?

Ora de iarnă și ora de vară - când se schimbă ora și de ce

Porumbul fiert - beneficii, modalități de consum și cum se fierbe corect

Desigur, la prima vedere filmele și serialele sunt o modalitate de a ieși din cotidian, de a ne relaxa, de a ne detașa de probleme și a exorciza puțin stresul. Însă în profunzime lucrurile stau puțin diferit. Alegem un anumit serial pentru că în realitate el rezonează cu noi. De ce filmele romantice au atâta succes la femei? Pentru că majoritatea își dorește iubirea și visează la Făt Frumos călare pe calul alb sau în cazul nostru la un Jon Snow corect, puternic, iubitor, cu lupul alb alături. Pe de altă parte se întâmplă și identificarea cu personajele. Cine nu a fost în situația de a renunța la un partener toxic? OK, nu așa dramatic precum eroul tocmai amintit, dar totuși știm cât de dureroasă e dezamăgirea. Un om pe care l-ai idealizat să-ți demonstreze că în realitate e la polul opus de ceea ce credeai despre el. De accea Jon, Tyrion și noi toți ne-am scandalizat și ne-am adunat fețele de sub nivelul mării când Mama Dragonilor a decimat un oraș întreg.

Serialele ne aduc și speranță, speranța că binele învinge iar schimbarea e posibilă. Că un om cu un caracter îndoielnic se poate schimba. Și așa am fost în Team Jamie timp de câteva sezoane, până când ar fi putut să-și schimbe viața complet, în bine (și a dat semne clare în sensul asta), a ales să ne facă nouă și lui Lady Brienne inima țăndări. Iar dacă viața e nedreaptă, ne-am dori ca măcar în filme lucrurile să stea diferit. Ar fi important de adăugat că personajele nu sunt simpli pioni din intrigă, ci ajungem să investim emoțional în ele. Să avem preferați pentru care să ne tremure sufletul (Tyrion!!!), să detestăm și să ne dorim răzbunarea pe care în realitate nu o putem obține. Oare cine din viața ta e simbolizat de Cercei? Probabil că fiecare a integrat diferit finalul acestui serial de senzație și a făcut-o în funcție de propriile sale nevoi emoționale. Pare că lucrurile s-au așezat ca într-un puzzle, fiecare personaj are un loc al său, și chiar și într-un haos atât de palpitant și interesant precum Game of Thrones s-a făcut liniște. Pentru că în final, în viață, deși ne dorim adrenalină, asta nu înseamnă că e sănătoasă, echilibrul fiind cel de care avem cu adevărat nevoie’, spune Cătălina Cristescu, psihoterapeut și fan Game of Thrones.

Deci, de ce suntem atât de dezamăgiți? Pentru că ne plac poveștile în care eroii depășesc toate obstacolele și înving răul. Apoi totul se termină cu o nuntă, în care oamenii petrec timp de trei zile. Când vorbim despre entertainment ne referim la supape de stres, evadare din cotidian, o lume mai interesantă, dar poate și mai dreaptă. Ne e greu să acceptăm că și în serialele fantezie, ca în viață, poți să muncești din greu fără să fii răsplătit, poți să fii bun, și totul să se schimbe atunci când simți gustul puterii, poți să ai senzația că tot universul conspiră să-ți paveze un destin grandios, ca apoi să te pedepsească, că poți fii trădat, poți fi victima unui act de terorism, poți să fii un simplu pion într-o schemă care nu te interesează. Sau, cel mai trist e să constați că, în pofida sacrificiilor, nu ai reușit să schimbi nimic.

Nu sunt de fel o fire excesiv de sensibilă și pot spune că literatura (de la Shakespeare până la Ferrante) mi-a șters nevoia finalurilor de Disney. Cu toate astea, finalul Game of Thrones mi-a lăsat un gust amar și nu mă pot abține să nu observ că toate personajele sunt traumatizate (și aici mă refer la cele care au supraviețuit). Toți, fără excepție, duc mai mult decât ar trebui să ducă psihicul uman. Și abia la sfârșit a devenit evident că din această poveste lipsește un ingredient cheie: dragostea. Nimeni nu iubește pe nimeni, cel puțin NU până la capăt. Iar regretele sunt futile.