Dependența – un antidot amar pentru realitate

Conform Agenției Naționale Antidrog, în 2017 numărul consumatorilor problematici de opioide la nivel național era de 20.288. Dintre aceștia, consumatorii de heroină sunt 1,6 la mia de locuitori trecuți de 15 ani, dar în acest calcul sunt incluse doar persoanele care au căutat tratament, au ajuns la urgențe sau au intrat în programe de schimburi de seringi. Ceea ce poate să însemne că în realitate sunt mult mai mulți. Însa cine sunt oamenii din spatele statisticilor?

Luna asta se împlinește un an de când sunt beauty editor la ELLE. Nu prea știam la ce să mă aștept înainte să accept postul. Inevitabil creionasem o lume glam, shooting-uri, evenimente. Probabil ce își imaginează majoritatea când se gândește la o revistă glossy. Și o parte s-a dovedit a fi fix așa. Însă, pe lângă lucrurile astea, am învățat ce înseamnă să fii activist, de ce trebuie să participi la proteste, de ce trebuie să iei atitudine când femeile sunt tratate ca cetăţeni de mâna a doua, de ce trebuie să susții și să faci cunoscute poveștile grupurilor vulnerabile când instituțiile în măsură să facă ceva pentru ele eșuează lamentabil, de ce trebuie să ai o opinie și să o faci auzită.

Așa am ajuns să scriu despre femei cu dizabilități, mame minore sau dependenți de heroină. De ce am făcut asta? Pentru că toţi aceştia sunt oamenii de lângă noi, însă pe care rareori îi vedem. Și asta fiindcă e mult mai ușor să ascundem sub preș toate lucrurile care nu ne convin, sau pur și simplu să ne prefacem că nu există.

În numărul din această lună al revistei a apărut articolul Dependența – un antidot amar pentru realitate’, un material a cărui realizare a fost ca un duș rece pentru mine. Am vorbit despre consumatorii de heroină, am fost în Ferentari (deşi ei nu sunt doar acolo) și i-am cunoscut, le-am aflat poveștile și am conștientizat că toți suntem dependenți de ceva sau cineva (de iubire, de oameni, de muncă, de sex, de obiecte sau substanțe). Totuși, când vorbim de adicția de droguri, suntem obișnuiți să condamnăm, să judecăm și să întrebăm cu dispreț și lipsiți de empatie: dar de ce nu te lași?’. O idee magnifică. Probabil că nici unuia dintre ei nu i-a trecut prin cap până acum.

Am auzit multe povesti, am văzut resemnare si neputință. Mulți oameni care păreau că nu mai au șanse să părăsească tărâmul dependențelor. Dar pentru unii se poate. Sunt cei care au înțeles că poți să mergi mai departe și care au avut și noroc.

Unul dintre aceşti oameni e Stela. După ce a fost eroina unui material apărut pe Casa Jurnalistului în 2014, a devenit (cel puțin între oamenii din jurul meu) un fel de simbol al celor care au reușit să învingă dependența. I-am scris pe Facebook despre materialul pe care voiam să îl fac și ne-am văzut a doua zi. Am stat de vorbă la o terasă preț de patru ore și jumătate, până când chelnerii ne-au dat afară. În timpul ăsta am trecut de la plâns la hohote de râs. Așa e Stela. Are o poveste de viață teribilă, însă umorul și modul în care își povestește traumele te umple de speranță. Că poți și tu să o iei de la capăt.

Îmi spune că îi e greu să vorbească despre familia ei, despre perioada copilăriei, însă cu toate astea o face. „Ca oricare, îți dorești o familie închegată, unită, dar la mine nu a fost așa. Tata era șofer pe TIR și nu prea stătea pe acasă. Maică-mea a început să îl înșele cu văru lui. S-au despărțit când eram clasa întâi și de atunci am fost cal de curse între Târgoviște și Pitești. Mama s-a recăsătorit cu altcineva și ăla a început să aibă pretenții să îi zic eu tată. A și început să ne bombardească. Așa că la 12 ani m-am mutat la mama lu mama. Aveam acolo un văr care lucra la fabrica de biscuiți și m-am angajat și eu. Am renunțat la școală. Am început să fac bani ca lumea. Lucram și schimbul unu și doi și trei. Iarna dormeam pe cuptorul de la biscuiți, că era cald acolo, și pe timp de vară dormeam pe răcitor. La 14 ani mi-am luat casă, mă întrețineam singură. Da vezi, niciodată nu știi ce îți rezervă viață de la o zi la alta. Îți faci niște visuri, planuri, da nu știi ce te așteaptă. La 16 ani și jumătate au încercat trei tipi să abuzeze de mine. Nu au reușit să-mi facă nimic, da eu am intrat la pârnaie pentru tentativă de omor. Au zis că ne-am luat de la jocuri de barbut. Nu m-a crezut nimeni, erau trei contra una. Am stat 17 zile pe arest și apoi m-am judecat pe afară. Am rămas la doi ani. Atunci s-a produs click-ul. Am zis că dacă propriul tău văr, care era ca un frate, încearcă să abuzeze de tine… Pentru mine nu mai exista nimeni. Îl purtam doar pe tata în memoria mea. Știi ce înseamnă timp de 20 de ani să nu îți curgă nici o lacrimă? 20 de ani! Eu am făcut terapie multă ca să pot emoțional să trec peste. Eram sloi. Atunci m-am schimbat. Mi-am tăiat păru, m-am apucat să sparg, să fac prostii, mi-am făcut brigade’.

Din acel moment întreaga ei viață avea să se schimbe. A început să comită infracțiuni, să consume droguri și să frecventeze pușcăriile. „Când furam, mereu dădeam la amărâți, eram un fel de Robin Hood. Dacă făceam o șmecherie, a doua zi dădeam la o familie care avea patru-cinci copiii, le umpleam portbagaju cu tot ce aveau nevoie, bani de întreținere, de toate.

În ‘96 am început cu drogurile, când aveam 20 de ani. Prima oară am tras la folie. Pe folia de la ciocolată Africana. Dar nu eram dependentă, trăgeam așa, din când în când. De-abia în 2000 am început să mă injectez. E o senzație unică, o cauți toată viața. O făceam ca să depășesc stresu, problemele. Eram în urmărire generală atunci. Heroina e un drog care te face să te simți mort în interior, ești pasiv, indiferent, nu simți durere, emoții, absolut nimic. Așa m-am infectat cu HIV. Am aflat că am HIV când am intrat la pușcărie, la Rahova. De atunci jumătate din Stela a murit. N-a mai fost Stela aia nebună, caterincă, umor. Nu mai era… Un an de zile mi-a luat ca să mă obișnuiesc cu ideea. În pușcărie fumam doar la țigară, nu mai băgam la venă, că îmi era frică să nu se infecteze şi alții. Eram obsedată de treaba asta. Nu voiam să am conștiința încărcată. Aveam grijă să nu mă tai, să nu mă bat, să nu folosească nimeni forfecuța mea’. În închisoare a cunoscut și dragostea pentru prima dată, alături de Denisa. Însă tot iubirea a fost cea care a împins-o să intre în acea stare de amorțeală, să nu mai simtă nimic.

Masonerie - ce este, cum a apărut și cele mai importante momente istorice

Fotosinteza: Ce este și cum functionează motorul vieții pe pământ

Activități de cuplu pentru aniversarea relației

Rețete pentru post - 10 rețete delicioase de încercat în post

Lacul Boboci - unde se află, cum ajungi la el și ce alte obiective turistice sunt în zonă

„În 2005 m-am eliberat. Aveam o prietenă care mi-a zis să mă duc în vacanță cu ea în Italia. Și cum am ajuns acolo m-am pus direct pe treabă: am început să fur, să fac bani, să mă droghez cu cocaină. Denisa se eliberase și ea și se angajase ca asistentă tot în Italia. Eu nu am vrut să stau acolo și așa am stat mult timp Italia-România. După aia am început să îmi iau paranoia, că ea are pe cineva. Și așa am început să mă injectez din nou după cinci ani. Nu știam că sufăr de depresie și am început să mă droghez în așa hal că cinci grame pe zi nu însemnau nimic pentru mine. Nu mai luam tratamentul, nimic, mai aveam puțin și o dădeam în septicemie, că nu mai aveam unde să mă injectez, nu mai aveam vene. Arătam ca un cadavru, da nu mă vedeam. Trebuia să am droguri non-stop. Daca vedeam că se terminau, gata, mă duceam şi mai luam cinci grame.’

S-a internat în spital, însă prima tentativă a eșuat, pentru că a fugit imediat. A revenit la puțin timp și a început tratamentul cu metadonă. „Dimineața băgam metadonă, seara, când pleca doctorul, mai băgam heroină. În momentul în care îl vedeam pe doctorul Abagiu cât își dădea silința pentru mine, să mă fac bine, mi-am zis că nu mă mai droghez atât. Ca să nu-l dezamăgesc pe omu asta, nu pentru mine. Am plecat din spital, am zis că mă mai droghez dimineața și seara câte una, atât. Apoi am avut un episod când, din cauza drogurilor, m-am enervat rău și dacă aveam glonț pe țeava pistolului eram în stare să trag. Și atunci am zis că gata, o termin cu heroina. În momentul în care iei o decizie de genul ăsta, în primu rând trebuie să schimbi anturaju. Și am luat decizia să plec din cartieru în care am stat 17 ani, în Militari. M-am mutat în Sălaj și am început să merg la terapie săptămânal. Dar tot nu eram bine, apoi am dat-o în băutură, am început să beau, vreo doi ani de zile, două sticle de vodcă, cam așa, pe zi. M-am îmbolnăvit și cu hepatita C, că așa am dat și în ciroză. Ăla a fost un alt moment în care am zis că e timpul să pun stop.’

De atunci viața ei a căpătat un cu totul alt sens. A cunoscut iar iubirea și probabil că ăsta a fost cel mai bun antidot. „Crede-mă, eu sunt alt om… Nu mai e ăla care a fost până acum câțiva ani. Mi-am dat seama că poți să te distrezi și fără să bei, și fără să consumi, și eu nu concepeam lucrul asta. Am opt ani de când m-am lăsat. În momentul în care vorbesc de ele mi se face scârbă. Urăsc drogul ăsta. Și acum am momente când stau în pat și mă uit la mine și zic: băi, eu sunt Stela? Încerc să aplanez lucruri, sunt pacifistă.’, îmi spune amuzată și uimită chiar ea de ce este astăzi. Am cunoscut-o pe Ana și pentru mine e un înger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. În momentul în care îmi vine să fac vreo prostie, îmi apare Ana în gând și știu că nu pot sa fac nimic rău, mă gândesc că o distrug pe ea. Are cel mai mare umor pe care l-am întâlnit la o femeie. Râdem, facem haz de necaz, ne ridicăm una pe alta, m-a echilibrat mult.’

În ultimii ani a făcut atât de multe lucruri pentru oamenii din jur, încât poate că nici unul dintre noi nu o să reușească să ajungă nici măcar la jumătate. A deschis un centru comunitar în Sălaj, unde a adus o pată de culoare prin teatru, muzică și pictură în lumea prea gri a copiiilor de acolo. Îmi povestea că pe 60 dintre ei i-a dus la munte pentru prima oară. „Copiii ăia n-au știut să iasă din Ferentariul ăla. Când am coborât cu ei din tren şi au văzut munţii, au zis «Vai, zici că sunt desenați!». Am înnebunit, tu îți dai seama? Am mâncat, i-am dus la restaurant.’ Poate că nu aș fi dat o importanță atât de mare povestirii ei, însă, când ne pregăteam să plecăm, un puști o recunoaște și se apropie de noi. „Stela, ce faci ? Mă mai ții minte? Veneam la centru, m-ai dus la munte odată’. Nu a avut nevoie de mai mult de două secunde ca să își dea seama cine era și l-a luat puternic în brațe. Cum i-a dat drumul, l-a pus să îi arate mâinile. „Nu, nu, stai liniștită nu bag nimic’. L-a întrebat cum e cu școala, au mai vorbit despre câteva cunoștințe comune și l-a pus să promită că nu se apucă de prostii. Citeam pe fața adolescentului respect și recunoștință pentru Stela, se bucura vădit că o vede și ținea să îi mulțumească pentru tot ce făcuse pentru ei.

Însă Stela nu are niciodată stare, nu se poate opri și orice își propune reușește. „Mi-am zis că trebuie să mă apuc să fac ceva pentru drogații mei. Am fost team-leader la o spălătorie din Pipera care avea angajați numai oameni din grupuri vulnerabile: foști consumatori, oameni ai străzii. Timp de doi ani de zile, mă trezeam la cinci dimineața, ca să fiu la șapte jumate în spălătorie. Ce exemplu le dădeam eu dacă veneam la opt-nouă acolo? Trebuia să fiu un model pentru ei, să îi disciplinez. Îi puneam să se spele, le aducem până și pijamale de la mine, parfumuri, tot ce aveau nevoie. Și cel mai important, îi învățăm să nu pună mâna pe nimic, nici măcar o monedă de 50 de bani. Făceam multă consiliere cu ei. Unul dintre băieți de-abia ieșise din detenție, l-am băgat pe tratament cu metadonă, făceam consiliere permanentă cu el. Eu n-am avut parte de ajutorul ăsta, dar încerc să vi-l dau vouă. Să vă ridic o treaptă, două, maxim trei, de aici încolo e treaba voastră, așa le spuneam. În momentul în care eu am căzut, s-au pierdut și ei. Pentru mine e a fost o durere mare. Să-i vezi că s-au întors de unde i-am luat, m-a afectat rău’.

A încercat întotdeauna să îi ajute pe cei din jur și să îi facă să învețe din greșelile ei. Ținea sesiuni la școala de vară despre droguri și HIV studenților, făcea consiliere cu dependenții de heroină și încerca să le ofere un trăi mai bun. Acum vrea să facă campanii de informare anti-drog în școli și să facă o sală de box pentru copii. „Nu vreau să fac promisuni, dar ce îmi pun în cap, aia fac. Nu mă las. Vreau să fac o sală de box pentru copiii din Ferentari. Decât să stea pe acolo, prin gunoaie, e bine să aibă o activitate. Să dea la sac, să scoată tot ce e rău din ei. Omu nu mai știe ce e bunătatea. Dacă vezi trei oameni dintr-o sută că-ți zâmbesc, zici wow, magie! Și în metrou, mă uit, toată lumea stă cu ochii în telefoane, nimeni nu se uită la tine. Băi oameni, fiți mai buni, mai înțelegători, uită-te la ăla de lângă tine. Iubirea învinge orice, dar dependenții nu au parte de dragoste și afecțiune. Amărâții ăștia nu se droghează de plăcere, e modalitatea lor de a face față societății și oamenii îi consideră niște gunoaie’.

Recuperarea Stelei poate să ne servească o doză de optimism și să ne arate că la capătul tunelului încă există o luminiță. Poate că e prea slabă, însă fiecare dintre noi o poate face mai puternică. Dacă am da dovadă de mai multă empatie şi i-am asculta, i-am respecta, le-am fi alături şi le-am arăta că au un scop în viaţă oamenilor care trec prin experienţe pe care noi nu ni le putem imagina, lucrurile s-ar putea schimba. Nu peste noapte, însă fiinţa umană este capabilă de lucruri uimitoare, mai mari decât ne-am putea închipui. Şi aşa cum zice Stela, „puterea vine din tine. Caut-o, caut-o! Cred că nu poți să îți dai seama câtă putere există într-un om!.