Vorbeam mai demult cu o amică ce îmi spunea că ea, între două lecturi (mai) importante, introduce un policier și că treaba asta e ca un fel de bușon. Am înțeles-o perfect, la fel mi s-a întâmplat de-a lungul timpului cu Agatha Christie sau Georges Simenon. Ba chiar și cu Rodica Ojog-Brașoveanu, pe care o găsesc o excelentă portretistă.
Sigur, am avut în adolescență pasiunile mele declarate pentru Haralamb Zincă și, în special, pentru Constantin Chiriță, a cărui Trilogie în Alb mă urmărește și acum. De fapt, în Trandafirul Alb am întâlnit o serie de personaje atât de bine conturate, încât și acum pot spune, cu precizie, ce fel de ceas purta doctorul George Luca, la ce școală din București fusese subdirectoare Maria Nistor sau care erau slăbiciunile avocatului Ștefan Barbu.
În fine, pot spune că există un gen de cărți polițiste care mă relaxează teribil. Lucru valabil și pentru filme și, mai nou, seriale. Dar cred că am mai spus chestia asta.
Și uite așa am ajuns să mă uit la Obiecte ascuțite pe HBO GO. Pam-pam, America profundă, emoții sudiste, ventilatoare, o căldură moleșitoare pe care o resimțeam străbătând ecranul, adolescente neliniștite pe role, un detectiv sexy, un șerif care fusese sexy, o fermă de porci, cam prea multe mame alcoolice și o reporteriță care se întoarce în orașul natal pentru a elucida moartea a două tinere.
De la primele cadre mi se părea că știam deja cam ce se va întâmpla. Ia uite, domnule, acum parcă vezi că se întâlnește cu o fostă colegă de clasă care îi spune nu știu ce. Așa a fost. Mă opresc din vizionat, iau un pachet de biscuiți, reiau. Reporterița noastră începe să tragă la măsea. Pff, puteam să jur. Ia să vezi că mai și fumează în draci că și că se va opri pe drum la un motel. Evident, asta s-a întâmplat.
Deja mă simțeam mult mai bine – intrasem în rol. Eram foarte mândru de intuiția mea și mă imaginam cu un pistolet în mână, împărțind dreptate prin Missouri. Și uite așa, pe rând, am știut că era ceva în neregulă cu mama eroinei noastre, că sora vitregă nu era ceea ce părea etc.
Din când în când mai apărea și tatăl (vitreg) care se tot foia prin living-ul imens al casei cu niște discuri – de unde am tras concluzia că avea o slăbiciune pentru Michel Legrand, aspect care mi-a plăcut foarte tare.
Pe la jumătatea serialului, când eu deja puteam să trasez cu precizie mișcările personajelor, mi-am dat seama care era sursa intuiției mele nemaipomenite – citisem, de fapt, cartea după care s-a scris scenariul – Obiecte ascuțite, de Gillian Flynn. Dar așa de mult mi-a plăcut, se pare, încât uitasem complet. Până și titlul.
Of, să nu mă îngrijorez, nu? Cred că e normal. Oricum, vi-l recomand. E simpatic, are o coloană sonoră foarte bună, un montaj dinamic, un casting pe măsură și decoruri reușite.
Citește și:
Roxana Voloșeniuc: Stai în casă pentru cei care nu pot să stea în casă!
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Sursa: https://www.elle.ro/lifestyle/maurice-munteanu-jurnal-de-stauacasa-13-717283/
