Ieri am postat o fotografie cu Marta, legenda braziliană, pe contul propriu de Facebook. Se întâmpla după înfrângerea Braziliei la Campionatul Mondial de Fotbal Feminin și îmi manifestam în felul acesta încântarea descoperirii unui nou fel (pentru mine) de a practica acest sport. De câteva zile urmăresc intens ce se întâmplă în campionat și trebuie să mărturisesc de la bun început că drumul meu spre această admirație fusese deschis doar de puțin timp, în urma unei alte descoperiri – Teo Meluță, cea mai bună fotbalistă a României, pe care am intervievat-o pentru ELLE cu doar câteva luni în urmă. De-abia atunci mi-a trecut prin cap că ar trebui să fiu atentă la acest fenomen, așa că m-am luat în serios, m-am uitat și, pentru o primă dată, am și postat.
La finalul meciului pierdut cu Franța, Marta, considerată de majoritatea cea mai bună jucătoare a tuturor timpurilor (a fost jucătoarea anului în șase rânduri, are cele mai multe goluri înscrise în World Cup – 17 –, și este prima fotbalistă care a marcat la cinci ediții, un record printre fotbaliste și fotbaliști deopotrivă) a vorbit, printre lacrimi, despre cele care trebuie să continue ceea ce ea și colegele ei au început. „E despre a dori mai mult, despre a te antrena mai mult. Înseamnă să fii gata să joci 90 de minute, și apoi încă 30. Asta le cer fetelor. Nu o să existe pentru totdeauna o Formiga. Nu o să fie o Marta pentru totdeauna. Nu o să fie o Christiane. Jocul femeilor depinde de voi ca să supraviețuiască. Gândiți-vă la asta. Acordați mai multă valoare acestui lucru. Plângeți la început ca să puteți zâmbi la final.”
Dincolo de Marta, o aminteam și pe Ada Hegerberg, jucătoarea norvegiană care a câștigat primul balon de aur din jocul feminin și care a decis să nu participe la campionatul care are loc chiar acum, în semn de protest pentru lipsa de respect cu care este tratat sportul feminin la ea în țară. „Un jurnalist m-a întrebat ‘te consideri o fotbalistă sau o persoană care luptă pentru egalitate de gen’ și i-am spus că e imposibil să fii în fotbal și să nu lupți pentru egalitate”.
Pe lângă Marta și Ada, le aminteam și pe jucătoarele din echipa națională a Statelor Unite, cele care, toate 28, au demarat un proces împotriva propriei federații (pe 8 martie, ca să fie totul simbolic), acuzând federația de discriminare de gen instituționalizată, bazându-se nu doar pe onorariile pentru meciuri, ci și pe condițiile de joc, deplasări și antrenamente. Este al doilea proces la care se înhamă aceste femei, luptând pentru plată egală pentru performanțe egale (sau mult mai bune, de fapt), iar vestea bună, care a venit abia aseară, este că federația a acceptat ca procesul să intre într-o fază de mediere.
Asta după ce federația americană a susținut mai întâi că diferențele de plată se bazează pe niște calcule complexe, care iau în considerare veniturile generate de cele două echipe naționale (femei și bărbați) și alți factori printre care nu se numără genul. Numai că presa a aflat (nici nu era greu) că fotbalul feminin din SUA a generat mai multe venituri decât cel masculin, în ultimii trei ani. Diferența este mică, spre deosebire de diferențele de plată. Conform datelor din proces, dacă fiecare echipă ar câștiga fiecare dintre cele 20 de meciuri pe care trebuie să le joace, femeile ar câștiga 4.950 dolari pe meci, în vreme ce bărbații ar câștiga 13.166.
Ei bine, postarea mea despre Marta și despre celelalte legende ale sportului feminin a atras ceva atenție și, ca atare, a atras și multe comentarii răspândite printre share-uri, dar și multe mesaje (mai ales din partea bărbaților, ce e drept) despre cum sunt eu incapabilă să înțeleg fotbalul și să îmi dau seama că veniturile despre care se face vorbirea în procesul pe care l-am rezumat la extrem mai sus nu sunt chiar reale. Acolo unde federația americană pare să considere că fotbalistele au dreptate, microbiștii de la noi cred că nu, spun că cifrele nu sunt exacte și că eu (și jucătoarele) trebuie că ne referim la vânzări de reclame sau de tricouri, și nu la publicul pe care îl adună echipele la meciuri, la drepturi de televizare și așa mai departe. Numai că nu e chiar așa. Doar un exemplu, ca să nu stau să analizez prea mult și să vă pierd atenția. În 2015, finala World Cup dintre USA și Japonia a devenit cel mai urmărit meci de fotbal din istoria Statelor Unite. Dar hai să zicem că SUA este un caz particular (pentru că este, în restul țărilor fotbalul feminin nu e chiar atât de popular). Ceea ce nu contrazice, însă, lupta istorică a jucătoarelor de acolo. Ba dimpotrivă.
Fotbalul este un instrument al oprimării, îmi spunea cel mai bun prieten al meu zilele trecute, când, la o bere (femeile beau bere, după cum joacă și fotbal), îi tot dădeam înainte despre inspirația pe care o aduce altor femei (și fete, că la ele e speranța) legendara Marta. Știam foarte bine la ce se referă – de la „merg la fotbal cu băieții” la comentarii și mesaje ironic-agresive de tipul celor pe care le-am primit zilele astea, e clar că fotbalul a fost folosit astfel, ca un instrument care să le excludă pe femei, să le facă să se simtă neinvitate la masa cea mare, să le spună (a câta oară? Și nu am auzit asta destul?) că biologia noastră ne face mai puțin capabile, mai vulnerabile.
Și, da, prietenul meu avea dreptate. Chiar istoria sportului spune asta. Deși femeile au jucat dintotdeauna fotbal, un exemplu elocvent vine din Marea Britanie, locul unde sportul s-a organizat în forma pe care o știm azi. Căci dacă femeile jucau fotbal în Scoția și la 1790, iar în Anglia primul meci consemnat de istorie a avut loc în 1895, multe s-au întâmplat după. Jocul femeilor a fost dintotdeauna abia tolerat (cele mai multe asociații britanice susțineau că fotbalul feminin amenința ‘masculinitatea’ jocului). Iar succesul fotbalului feminin în timpul primului război mondial, când femeile au lucrat în fabrici și s-au și constituit în echipe de mare popularitate (s-a raportat chiar un meci la care au participat peste 50 de mii de oameni), a fost sancționat imediat după război. În 1921 The Football Association a scos echipele feminine de pe terenurile pe care le deținea, susținând că jocul lor e de prost gust. Jucătoarele au fost nevoite astfel să joace în afara calendarului oficial, pe terenuri de rugby. Iar Asociația a renunțat la această interdicție 50 de ani mai târziu, în 1971.
Cum se poate vorbi despre egalitate în aceste condiții? Și cum poate fi compensată perioada aceasta de jumătate de secol de oprimare? Cum putem aștepta ca, de exemplu, chiar în Marea Britanie popularitatea generatoare de venituri să pice din cer, în aceste condiții?
Tocmai de asta trebuie să vorbim mai mult despre Marta, Ada, Alex, Formiga și toate celelalte. La fel cum trebuie să vorbim și despre cele care au jucat înaintea lor. Fotbalul în sine nu e un instrument al oprimării, dar cei care l-au condus de-a lungul istoriei sale au avut grijă să-l transforme în asta. Fotbalul, însă, e și cel care creează momente superbe. E cel care aduce și fetițe pe stadioanele pline din Franța, unde se joacă acum campionatul. Căci dacă sunt imagini mai frumoase decât cele cu golurile spectaculoase ale jucătoarelor sau cele cu bucuria echipelor, atunci acelea sunt cadrele care arată mii de femei umplând stadioanele. Cele care arată fetițe de câțiva ani cu sufletul la gură sau explodând în entuziasm pentru o pasă perfectă. Fotbalul de mare calitate care se joacă la acest campionat (difuzat pe site-ul oficial FIFA la liber) este o bucurie.
Și ar trebui să ne uităm toate. Să ne uităm și să vorbim, iar și iar, despre Marta și despre toate aceste femei. Să ne uităm la aceste eroine astfel încât să nu mai mai poată să spună nimeni că fotbalul feminin nu poate face bani din meciuri televizate. Sau că nu e popular. Cumva, e obligatoriu să ne uităm la fotbal feminin și să vorbim despre el. Cum zicea Ada Hegerberg, acum nu mai e vorba despre fotbal. E despre egalitate.
Citește și:
Opinie: Jurnalista ELLE E. Jean Carroll îl acuză pe Trump de viol. Și o cred
Foto: Hepta
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
