Când mă gândeam la loțiunile minune cu care noi, femeile, am fost ademenite de-a lungul timpului sau pe care am acceptat să le folosim de bunăvoie și nesilite de nimeni, mi-a venit în minte crema lui Azazello din Maestrul și Margareta a lui Mihail Bulgakov.
Margareta, personajul romanului interzis în perioada regimului totalitar, dar rescris din memorie de către Bulgakov cu puțin timp înainte să moară, primește o cutiuță de aur de la Azazello. Acesta îi spune că loțiunea i-ar face bine, fiindcă în ultimele șase luni a îmbătrânit cumplit de tare din cauza suferinței din dragoste. Deși, într-o primă fază, Margareta este suspicioasă și se îndoiește de intențiile lui Azazello, acceptă să o ia. Găsește înăuntru o cremă grasă și gălbuie care miroasea a mocirlă, a pădure și a ierburi de baltă. Cu vârfurile degetelor începe să își ungă fruntea și obrazul, iar crema se așeza ușor și aproape că se evapora imediat de pe fața ei. Când s-a uitat în oglindă, ridurile de la colțurile ochilor dispăruseră, la fel și umbrele galbene din jurul tâmplelor, semnul vertical de-a lungul nasului a pierit ca prin magie, obrajii căpătaseră o culoare trandafirie, iar fruntea era albă și pură. Se uita la ea în oglindă și vedea o femeie cu zece ani mai tânără și nu putea să se oprească din a exclama „Vai, ce cremă!”.
Cu asemenea efecte, nici măcar pactul cu Necuratul nu mai pare o variantă atât de sordidă, nu-i aşa? De câte ori nu ne-am aflat în postura Margaretei, gata să încercăm absolut orice produs existent doar pentru a arăta fără cusur, împinse de standardele ridicole de frumusețe impuse de societate, ori convinse că o loțiune care ne va lua ridurile de pe chip ne va aduce, în schimb, iubirea vieții? Cu siguranță, de prea multe ori am căutat ingredientele magice care ne promiteau să ne repare exteriorul, când de fapt înlăuntrul, chinuit de neîncredere în propria persoană, de persecuţia comparației sau de mirajul perfecțiunii, era cel care avea nevoie de un tratament.
Din păcate, istoria ne arată că lucrurile au stat așa dintotdeauna, nu doar noi, femeile secolului XXI, am fost supuse presiunii de a arăta bine și de a ne masca toate defectele. Primele urme arheologice ale cosmeticelor datează tocmai din Egiptul Antic, acum mai bine de șase milenii. Dacă inițial folosirea unor loțiuni a pornit strict ca o utilitate, pentru a putea face față soarelui toropitor și vântului puternic, ulterior a căpătat o valoare culturală, fiindu-le interzis să țină prelegeri religioase sau magice celor ce nu erau perfect curați și unși cu uleiuri.
Cel mai des folosite uleiuri erau cele de ricin, susan și moringa, toate utilizate pentru a estompa ridurile și pentru a oferi aspectul veșnic tânăr. Egiptenii au mers chiar mai departe de atât, creând și un scrub, menit să le exfolieze pielea, făcut din nisip și aloe vera. În ceea ce privește hidratarea pielii, băile în lapte ale Cleopatrei sunt deja o practică cunoscută de toată lumea și folosită încă în prezent. Tot din perioada Egiptului Antic vine și prima victimă a cosmeticelor, regina Hatshepsut, despre care cercetătorii de la Universitatea Bonn din Germania au afirmat că e posibil ca moartea să îi fi fost provocată de loţiunea pe care o folosea pentru a-și trata diferite afecțiuni ale pielii. Crema conținea ulei de palmier, ulei de nucșoară, acizi grași, dar și benzpiren, o hidrocarbură aromatică, însă cancerigenă.
Lucrurile s-au îmbunătățit, însă, în perioada Greciei Antice, când Galen inventa aşa numita cremă rece, un precursor al cremelor moderne. Aceasta era făcută din ulei, ceară de albine și apă de trandafir. Dacă în ziua de azi încercăm cât mai mult să ne întoarcem la ingrediente în stare pură, naturale, nealterate, grecii sunt cel mai bun exemplu de urmat. Foloseau măslinele și uleiul obținut din ele pentru exfoliere și hidratare, și un mix din lapte, iaurt și miere pentru rejuvenare.
Din timpul Renașterii până în secolul al XX-lea, dezideratul în materie de frumusețe a devenit o piele cât mai albă, lipsită de imperfecțiuni. Aceasta era, de asemenea, și simbolul unui statut social ridicat, fiindcă un ten atins de razele soarelui era specific servitorilor, sclavilor și celor care lucrau în agricultură. Un exemplu elocvent îl găsim în frescele lui Paolo Veronese, care a pictat o femeie aparţinând unui rang înalt, înfăţișată cu o piele de un alb străveziu, dar și pe slujitoarea acesteia, surprinsă cu o faţă brună, arsă de soare. Unele dintre produsele folosite cu precădere în acea perioadă erau mercurul argintiu, creta sau vopseaua albă din plumb. Din cauza arsenicului din componenţa celei din urmă, letal de altfel, multe femei au decedat din dorinţa lor de a atinge ceea ce era atunci standardul suprem de frumuseţe, un ten cât mai palid posibil.
În secolul al XIX-lea, îngrijirea pielii va căpăta o însemnătate considerabilă și va deveni parte din rutina unui număr tot mai mare de femei, mai ales fiindcă prețul produselor începea să devină unul accesibil. Oxidul de zinc va deveni un ingredient esenţial care se va păstra în componenţa cremelor până în zilele noastre, datorită capacității de a forma un strat protector împotriva razelor solare și a altor agenţi atmosferici. Tot pentru a căpăta un ten cât mai deschis la culoare, pe lângă oxidul de zinc, în vogă erau loțiunile de curățare făcute din gălbenuș de ou, miere și fulgi de ovăz sau aplicarea sucului unei lămâi. Din cauza acidul citric și a acidului malic din lămâie, adeseori femeile se alegeau cu iritații severe.
Un moment decisiv în această perioadă a venit în 1872, când Robert Chesebrough a descoperit gelatina de petrol, căreia îi spunea vaselină. Este un distilat din petrol, format din parafine, ale cărui beneficii au fost găsite de muncitorii din industria petrolului, ce observaseră că rănile provocate de tăieturi se vindecau mai repede dacă aplicau un strat protector din acest gel. Din acel moment, notorietatea ei a crescut considerabil, iar întrebuinţările sale au devenit dintre cele mai diverse, de la hidratarea pielii și îndepărtarea machiajului la folosirea pe post de balsam pentru buze. Deși zeci de ani a fost văzută ca un produs-minune, studiile recente au concluzionat că vaselina nu este tocmai cea mai bună variantă când e vorba de îngrijirea tenului. Derivatele din petrol, cum e și cazul vaselinei, nu sunt absorbite în piele, ci doar formează un strat protector. Nu permite pierderea umidităţii din piele, iar puterea de a hidrata nu există, fiindcă este insolubilă în apă. Așadar, senzația de hidratare pe care o oferă pielii este de fapt grăsime, nu o hidratare reală. Dermatologul Alan Dattner adaugă chiar că vaselina nu face altceva decât să închidă porii, favorizând astfel apariția acneei, iar în cazul inhalării poate provoca o formă rară de pneumonie.
Cele mai citite articole
Secolul XX a adus o explozie în materie de produse de îngrijire personală, apariția lui Estée Lauder în 1946, urmată apoi de brand-uri precum Clearasil, Ponds, Oil of Olay și Clinique în anii 50, facilita accesul femeilor la o gamă extrem de variată de loțiuni și creme. Odată cu dezvoltarea tehnologiei, a cercetărilor în domeniu și cu progresul industriei farmaceutice, a celei estetice și medicale, compoziția produselor va cunoaște modificări constante și majore.
Astfel că, dacă până nu cu mulți ani în urmă ingredientele naturale stăteau la baza oricărui tratament, astăzi etichetele cremelor arată mai degrabă ca un pomelnic scris în sanscrită. În medie, un produs conţine între 15 și 50 de ingrediente. Dacă ne gândim că o femeie folosește zilnic undeva între 9 și 15 produse de îngrijire, atunci rezultă că, în fiecare zi, prin utilizarea cosmeticelor, pielea noastră intră în contact cu aproximativ 515 substanţe chimice. Făcând o analiză, am constatat că o serie de elemente-cheie sunt specifice aproape fiecărui produs cosmetic pe care îl găsim astăzi pe rafturile magazinelor sau farmaciilor, și anume: apă, emulgatori (polisorbat, Laureth-4, ester de fosfat solubil în apă), conservanți (parabeni, alcool benzilic, acid salicilic, formaldehidă şi acid etilendiaminotetraacetic – EDTA), agenți de îngroșare (silicat de magneziu și aluminiu, silicat și bentonit, palmitat de cetil și acriloil dimetil taurat de amoniu), emolienți (ceară de albine, ulei de măsline, ulei de cocos și lanolină), vaselină, uleiuri minerale, glicerină și oxid de zinc.
Pe lângă acestea, în funcție de problema pe care vrem să o tratăm, există o varietate de ingrediente menite să repare diversele afecțiuni cu care ne confruntăm. Astfel că ingredientul-minune folosit în prezent în tratarea tenului acneic este acidul salicilic, pentru estomparea ridurilor sau a linilor de expresie – retinolul, alfa hidroxizii, acidul ascorbic, acidul hialuronic, acidul alfa-lipoic şi peptidele din cupru sunt considerate a fi salvarea pentru a avea un ten impecabil.
De asemenea, folosirea vitaminelor, precum A, C sau E, este astăzi o practică comună, acestea protejând pielea împotriva radiațiilor ultraviolete sau a poluării, asigurând strălucirea, elasticitatea și ținând totodată tenul departe de o îmbătrânire prematură, prevenind ridurile adânci și estompându-le pe cele de expresie.
Tot în ultimii ani, contrastând zecile de ingrediente obținute prin prelucrări masive, a câștigat tot mai mult teren un trend ce promovează întoarcerea la origini și folosirea în stare cât mai pură cu putință a substanţelor. Uleiul de argan, de jojoba, de măsline, de cocos sau untul de shea sunt printre cele mai populare produse naturale pe care femeile au ales să le folosească în ultimul deceniu, atunci când vine vorba de îngrijirea personală, datorită proprietăţilor de hidratare, capacităţii de a lupta împotriva radicalilor liberi și a efectului antioxidant.
Suntem aproape 4 miliarde de femei pe planetă la ora actuală. Unele dintre noi preferăm să ne curățăm tenul doar cu apa de la robinet, altele să folosim în fiecare zi apa micelară, pe cea termală, un scrub, o cremă, un serum și o loțiune tonică. Altele alegem să ne aplicăm masca făcută din albuş de ou și zeama unei lămâi, cu o rețetă pe care mama ne-a transmis-o mai departe, de la mama ei. Trebuie să învățăm și să acceptăm că oricare dintre aceste variante alegem, e în regulă. Nu există o variantă greșită sau corectă de a fi femeie. Fiecare dintre noi ar trebui să își poată alege ritualul de frumusețe fără a se simți blamată sau strivită de presiunea societății. Dezbaterea a depășit de mult caracterul strict utilitar al produselor de îngrijire, transformându-se într-o metodă de a judeca alegerile femeilor, de a le critica pentru ele şi de a le face să se simtă vinovate. Ce încerc să subliniez este că alegerea trebuie să fie strict în acord cu noi, și nu cu acordul altcuiva. Nu al oamenilor care ne spun că acordăm prea mult timp îngrijirii personale, când ar trebui să fim alături de familie sau să ne preocupe mai tare job-ul, nu al reclamelor care ne induc ideea că ar trebui să ne simțim vinovate pentru ridurile pe care le-am căpătat de-a lungul timpului. Sunt simboluri ale momentelor în care inima ne-a fost plină de fericire și am râs până la lacrimi, sunt un simbol al nopților nedormite din cauza unei iubiri neîmpărtășite, sunt un simbol al faptului că suntem încă aici, și asta e minunat.
Citește și:
Efectul de bumerang, era modernă a intervențiilor cosmetice
Foto: Shutterstock
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
