Crina Alexe a stat de vorbă cu Elizabeth Gilbert despre noul ei roman, scris ca o formă de terapie, după ce partenera sa a murit anul trecut, dar și despre iubire, vanitate și feminism. Și n-au ocolit nici subiectul (frivol sau nu) al modei.
Povestit într-un ritm galopant, din perspectiva unei femei mai în vârstă care privește la propria tinerețe cu un amestec de plăcere și nostalgie, romanul „Orașul fetelor’ explorează teme precum sexualitatea și promiscuitatea feminină, dar și idiosincraziile iubirii adevărate.
În 1940, Vivian Morris are 19 ani și tocmai a fost exmatriculată de la Vassar College, după o evoluție dezamăgitoare în primul an. Părinții, oameni înstăriți, o trimit în Manhattan să locuiască cu mătușa ei, Peg, care deține Lily Playhouse – un teatru flamboaiant și dărăpănat. Acolo, Vivian face cunoștință cu un întreg univers de personaje neconvenționale și charismatice, de la animatoarele mereu puse pe distracție la un actor sexy, o mare doamnă a actoriei, un Don Juan scenarist și o administratoare severă și aparent rigidă. Dar când Vivian comite o greșeală care atrage după sine un scandal profesional, noua ei viață se răstoarnă cu susul în jos, iar consecințele le va înțelege ani mai târziu. În cele din urmă, însă, toate acestea o vor face să vadă cu alți ochi genul de viață pe care și-o dorește – și genul de libertate de care are nevoie pentru a duce acea viață. Mai mult, o vor duce la iubirea vieții ei, o iubire neconvențională, după standardele vremurilor de atunci, și chiar după cele de astăzi.
În România, romanul este publicat de editura Humanitas și apare pe piață pe 5 iunie, la doar o zi după lansarea sa în Statele Unite.
ELLE: Care a fost sursa de inspirație pentru noul tău roman, Orașul fetelor? Există o persoană reală care a inspirat personajul lui Vivian Morris?
ELIZABETH GILBERT: Sursa mea de inspirație a fost, mai degrabă, o idee decât o persoană. Mulți ani la rând, mi-am dorit să scriu un roman despre fetele promiscue, ale căror vieți nu sunt deloc distruse de aventurile lor sexuale. Ca cititoare, pot spune că mi-a ajuns să tot citesc poveștile unor fete care au făcut o „alegere proastă, iar asta le-a ruinat viața. Din experiența mea, pot să vă spun că am luat o groază de decizii proaste în viață în legătură cu bărbații și sexul, și am supraviețuit de fiecare dată. De fapt, nu numai că am supraviețuit, dar cred că toate aceste episoade de nesăbuință mi-au îmbogățit existența – mi-au dat ocazia unor noi experiențe, am devenit mai înțeleaptă (bine, o înțelepciune greu câștigată) și am dobândit, pe lângă un sarcastic simț al umorului, și autoironie. Iar aceste constatări sunt valabile pentru multe femei pe care le cunosc. Am scris Orașul fetelor pentru femei ca mine – care n-au fost neapărat „fete bune, dar care „au ajuns oameni buni.
ELLE: Crezi că simțul umorului poate fi salvator în cele mai grele momente ale vieții? Sau este doar un mod de a evita să ne confruntăm cu adevărata durere?
E.G.: Fără umor suntem pierduți! Odată, am fost martora unei scene: o prietenă râdea împreună cu tatăl ei, care era bolnav terminal de cancer și care tocmai făcuse o glumă de un umor îndoielnic (genul meu preferat!) în legătură cu ce urma să facă familia cu corpul lui după ce avea să moară, iar toată lumea din cameră a izbucnit în râs. După asta, prietena mea a ridicat din umeri și a zis: „Dacă nu poți să râzi de moarte, n-ai ce căuta în show business!. În acest caz, râsul nu ștergea în nici un fel tragedia care avea loc sub ochii noștri sau durerea care îl aștepta pe acest om și pe membrii familiei lui. Dar a fost un moment scurt, ca o oază de bucurie într-un deșert al tristeții. Cu toții avem nevoie de asta!
ELLE: La sfârșitul romanului este un paragraf care zice așa: „Nimeni nu vrea să audă de durerea altcuiva (oricum, există un nivel la care durerea tuturor este exact la fel), așa că nu voi intra în detalii în legătură cu tristețea mea. Împărtășești opinia lui Vivian? Te întreb asta pentru că trăim într-o epocă în care cei mai mulți își împărtășesc experiențele și în afara cercului de apropiați, iar asta îi ajută să se simtă înțeleși și mai puțin singuri.
E.G.: Eu cred că, de fapt, ne dorim să ne împărtășim poveștile și să le aflăm pe ale altora. Acel moment din roman spune, de fapt, mai multe despre grija lui Vivian pentru femeia cu care vorbește (de fapt, Vivian nu-și dorește să adâncească durerea acesteia, vorbind despre propria durere). Dar, în general, cred că suntem cu toții alinați cumva și dobândim un fel de perspectivă atunci când ne împărtășim poveștile dureroase. Fără nici o îndoială!
ELLE: Ce te face să te simți fericită? Și ce-ți aduce satisfacție?
E.G.: Să fiu suficient de calmă încât să mă simt acasă cu mine însămi – adică să mă tratez cu prietenie –, asta mă face fericită. Cea mai importantă relație din viața mea este relația dintre mine și vocile din capul meu. Mintea mea a fost un teatru de război prea mult timp, și am suferit atâta din cauza rușinii, a durerii și a regretelor. Mi-a luat ani de zile să învăț să fiu prietenoasă cu mine însămi, iar acum simt o anumită afecțiune profundă pentru această ființă numită „Liz, care se străduiește să-i iasă lucrurile cât de bine poate. N-am s-o mai iau la rost și n-am s-o mai pedepsesc niciodată! Așa că asta mă face fericită: să fiu bună și iubitoare cu mine însămi! Și să încetez să mai cred că asta e treaba altcuiva! Iar ceea ce mă satisface este să mănânc, să mă rog și să iubesc.
ELLE: Romanul tău ar putea fi privit și ca un manifest feminist? Sau ca un manifest pentru incluziune și acceptare (inclusiv acceptarea eșecurilor, a defectelor și a vulnerabilității)?
E.G.: Doamne, Dumnezeule, sper că nu e nici un manifest! Ideea asta cu „manifestul nu sună prea amuzant! Dacă cineva mi-ar înmâna un manifest, aș lua-o la sănătoasa în direcția opusă! Este doar un roman. Un roman amuzant, lejer, menit să le ofere evadare, încântare și divertisment cititorilor săi, prea stresați și prea anxioși din cauza greutăților și problemelor (așa cum suntem toți în ziua de azi!). Dar pentru că sunt feministă și văd lumea prin filtrul libertăților femeilor, bineînțeles că este un roman amuzant și lejer despre o femeie care-și găsește calea către propria variantă de libertate. Dar un manifest?! Dumnezeule, nu!
ELLE: Mult timp femeile au fost învățate să-și reprime sexualitatea. Iar cele care au fost suficient de curajoase încât să nu se conformeze au fost percepute de societate ca promiscue. Cât de important este pentru femei să-și urmeze sexualitatea? Crezi că mai sunt pași de făcut în termeni de egalitate de gen?
E.G.: Mai este un drum foarte lung de parcurs până la egalitatea de gen, dar cred totuși că este cel mai bun moment să fii femeie din istoria de până acum – mai ales dacă trăiești într-o democrație socială, într-o țară industrializată. N-aș da la schimb acest moment din istorie, așa frământat cum este el, pentru nici unul care a fost înainte. Mă bucur de libertăți pe care bunica mea nici nu și le-ar fi imaginat, până la punctul în care femeile occidentale moderne sunt aproape o nouă specie. În ceea ce privește întrebarea dacă este important ca femeile să-și urmeze sexualitatea… cred că este important pentru anumite femei să facă asta. Mai precis, pentru acelea care-și doresc să facă asta. Dacă vrei să-ți dai frâu liber sexualității, cu cea mai mare convingere îți spun: fă-o! Dar nimeni nu e obligat să facă nimic. Nu trebuie să schimbăm un tip de presiune cu altul.
ELLE: După succesul romanului Mănâncă, roagă-te, iubește, ai devenit o sursă de inspirație pentru o mulțime de femei din toată lumea. Simți că asta vine la pachet cu un soi de responsabilitate?
E.G.: Simt recunoștință, dragoste și am un sentiment de sisterhood (solidaritate feminină). Dar nu și responsabilitate, pentru că eu văd lucrurile așa: țin mult la cititoarele mele, dar nu simt că le datorez ceva, după cum nu simt nici că ele mi-ar datora ceva. Povestea noastră de dragoste este reciprocă, sigură și marcată de libertate de ambele părți. Suntem libere să ne urmăm fiecare calea.
ELLE: Care este viziunea ta despre familie, dragoste, cuplu? Crezi că aceste noțiuni ar trebui reinventate pe măsură ce societatea se schimbă sau sunt niște definiții care vor rămâne mereu aceleași?
E.G.: Nu mă simt îndreptățită să fac recomandări despre cum ar trebui să se schimbe societatea. E o întrebare prea mare și prea grea pentru mine. Voi spune doar atât: cred că fiecare familie și fiecare cuplu are propriile reguli după care funcționează. Cred că dragostea este un act de improvizație. Nu există un mod corect de a acționa. Este jazz, nu știință.
ELLE: Ce crezi acum despre căsătorie?
E.G.: Cred că fiecare își găsește calea, atunci când vine vorba de acest subiect. În rest, e valabil răspunsul meu de mai sus.
ELLE: Crezi că sexul este o scurtătură către atingerea intimității? Sau este doar opinia lui Vivian?
E.G.: Cu siguranță poate fi! Și, uneori, o scurtătură este chiar binevenită, într-o călătorie lungă și anevoioasă! Nu judec alegerea nimănui, indiferent care ar fi aceasta, pentru a rezolva misterul sexului și al intimității. Pentru că asta e: un mister! Și așa va fi mereu!
ELLE: Vivian nu pare să aibă prea multe regrete. Tu ai regrete de vreun fel?
E.G.: Cu siguranță am făcut multe greșeli la viața mea. Dar mă las copleșită de regrete doar atunci când uit să fiu bună și prietenoasă cu mine însămi. În ultimul timp mă surprind făcând asta înainte de a produce niște pagube majore, așa că mă opresc singură. Încerc să nu mă complac în regrete din același motiv pentru care nu beau otravă. Nu-mi face bine la sănătate!
ELLE: Pari să fii foarte pasionată de modă, rochii, costume, și toate detaliile din domeniu prezente în roman au făcut experiența lecturii și mai plăcută (și probabil cititorii romanului vor fi de acord cu asta). Crezi că moda este o formă de artă sau un mod prin care ne exprimăm? Ce crezi despre moda zilelor noastre?
E.G.: Oh, mi-aș dori să fiu la fel de pasionată de modă precum este Vivian! Dar, din păcate, n-am nici pe departe gusturile ei exclusiviste sau măcar talentul ei de a se îmbrăca. De fapt, nu sunt niciodată cea mai stilată persoană dintr-o încăpere! Dar felul în care ne îmbrăcăm poate fi o expresie a spiritului nostru ludic, după cum poate fi și o declarație de putere! Iar pentru mine a fost foarte amuzant să mă cufund în studierea arhivelor de modă din anii 40, pentru a crea atmosfera acestei cărți. Nu știu prea multe despre moda de astăzi, iar asta ar fi probabil foarte ușor de remarcat dacă ați vedea cum mă îmbrac zi de zi (de fapt, cel mai des port jeans și un pulover gri). Dar atunci când vine vorba de modă, am o idee preferată, pe care am preluat-o de la celebrul RuPaul: „Cu toții ne naștem dezbrăcați! Restul este doar drag!. (n. red. – travesti)
ELLE: Crezi că prietenia între femei se poate substitui unei relații de cuplu sau este chiar mai puternică?
E.G.: Cred că o întrebare mai bună ar fi: „Poate o relație să se substituie cu adevărat prieteniei între femei?. Iar răspunsul meu este: nu cred! Iubesc oamenii pe care îi iubesc, dar AM NEVOIE de prietenele mele.
ELLE: Să scrii acest roman a fost un act terapeutic, după pierderea partenerei tale (n. red. – Rayya Elias, partenera lui Elizabeth Gilbert, a murit în ianuarie 2018, după ce a fost diagnosticată cu cancer pancreatic și de ficat)?
E.G.: A fost! Și mă simt recunoscătoare că am avut ceva cu care să-mi ocup mintea. Iar să scriu ceva atât de vesel și pozitiv m-a ajutat să ies la lumină și să mă bucur din nou de viață.
ELLE: Crezi că vanitatea este o trăsătură asociată tinereții? Sau are legătură mai degrabă cu actul creativ și n-are de-a face cu vârsta?
E.G.: N-am întâlnit pe nimeni care să nu fie vanitos – oricare ar fi fost vârsta sau domeniul său de activitate. Chiar și oamenii care nu fac paradă de frumusețea lor sunt, de fapt, profund preocupați de ce cred ceilalți despre ei. Și nu trebuie să ne rușinăm cu asta: vanitatea face parte din ființa omenească. Doar că unii se pricep mai bine să o ascundă!
Foto: Timothy Greenfield-Sanders
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Sursa: https://www.elle.ro/lifestyle/elizabeth-gilbert-fara-umor-suntem-pierduti-663922/
