Avortul nu e interzis în România de pe 26 decembrie 1989. Atât de devastatoare au fost efectele decretului nr. 770/1966 asupra populației feminine de la noi, dar și asupra familiilor lor, atât de dramatic a încălcat decretul (care a dat numele unei întregi generații) dreptul femeilor de a face ce doresc cu propriul corp, încât a fost abrogat chiar în zilele Revoluției, prin Decretul-Lege nr. 1 din 26 decembrie.
De atunci s-a scurs mult timp. Și, ce e drept, s-au făcut multe avorturi. Dacă în 1990 numărul lor mergea către un milion, el a scăzut pe măsură ce femeile din România au avut acces și la alte mijloace de contracepție, dar și la o brumă de informații și campanii pentru sănătatea reproducerii, așa sumare și insuficiente cum au fost ele. Despre educație sexuală în școli nu putea fi vorba. Asta până în aprilie anul acesta, când președintele Iohannis a promulgat legea care prevede obligativitatea ca în unitățile școlare să fie organizate, cel puțin o dată pe semestru, și programe de educație pentru viață și pentru sănătate, inclusiv educație sexuală (conform deputatei Cristina Iurisniti, inițiatoarea proiectului, aceste măsuri ar trebui să prevină contractarea infecțiilor cu transmitere sexuală și graviditatea minorelor – România se află pe primul loc în UE la acest din urmă capitol).
Într-un peisaj local în care s-a militat totuși, constant, împotriva avortului la cerere – deși generația femeilor care nu au avut acest drept trăiește încă și, probabil, un regres de felul acesta nu se va întâmpla cât rezistă memoria durerilor lor (dar și a celor aproximativ 10.000 de femei care și-au pierdut viețile în urma unor avorturi clandestine), dar și împotriva educației sexuale, dreptul la întreruperea de sarcină la cerere a rămas un lucru cert.
Cu câțiva ani în urmă, însă, soliditatea acestui drept a început să se clatine. În iunie 2018, jurnalista Diana Oncioiu semnala în publicația săfielumină.ro faptul că cel puțin două spitale din rețeaua publică de sănătate au luat decizii administrative care au implicat oamenii Bisericii Ortodoxe în zona medicală. Adică, arăta jurnalista, doi preoți și un reprezentant al unei asociații pro-viață au făcut parte, timp de aproape doi ani, dintr-o comisie de consiliere pre-avort. „Unitatea sanitară introdusese o procedură obligatorie: înainte să poată beneficia de serviciul medical, adică de întreruperea de sarcină, solicitantele erau obligate să obțină semnături de la mai multe „cabinete” de specialitate. Între cabinetele desemnate de managementul spitalului se afla și capela ortodoxă.”
„Într-un alt spital public, voluntarii unei asociații creștine au primit acceptul conducerii de a patrula holurile maternității, în încercarea de a convinge pacientele venite pentru chiuretaj să renunțe la intervenție. Voluntarii ajung să strige după femei că vor arde în focurile Gheenei dacă întrerup sarcina.”, arăta același articol.
Ceva mai târziu, în 2019, Alina Neagu scria pentru Hotnews că cel puțin 12 spitale din România nu făceau deloc avort la cerere, ci doar avorturi terapeutice, iar printre argumentele principale era invocat dreptul medicului de a refuza să facă această procedură. Conform legii (nr. 95/2006), e adevărat, un medic poate să refuze să acorde un serviciu medical, dar doar dacă trimite pacientul către alt medic sau dacă pacientul manifestă o atitudine ostilă față de medic. Însă legea se referea la serviciile de urgență. Tot în 2019, Centrul FILIA descoperea că 60 de spitale de stat nu fac avort la cerere.
În ultima săptămână, însă, Centrul FILIA, organizație neguvernamentală care sprijină egalitatea de șanse și de gen, a contactat 112 spitale din România și a aflat astfel că ordonanțele militare prin care statul a răspuns pandemiei de coronavirus le-au adus pe femei în imposibilitatea de a mai face avort la cerere în cele mai multe dintre spitalele de stat.
Cele mai citite articole
Andrada Cilibiu a scris pentru Libertatea despre faptul că ordonanțele militare au suspendat internările pentru intervențiile chirurgicale și alte tratamente și investigații care nu reprezintă urgențe și care pot fi reprogramate. Deși e greu de spus că întreruperea de sarcină este o procedură care poate fi reprogramată (în România avortul la cerere este legal până la 14 săptămâni), și deși atât ministrul Sănătății, Nelu Tătaru, cât și șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, Raed Arafat, au afirmat că ele sunt permise și nu e loc de interpretări, spitalele au interpretat ordinul ca pe o interdicție și în majoritatea lor refuză acum această procedură.
„Am sunat la 112 spitale (care figurau în baza noastră de date ca fiind spitale în care se fac întreruperi de sarcină la cerere în mod normal) și am aflat că:
– doar 12 spitale (11%) dintre cele 112 fac întreruperi de sarcină la cerere, dar în majoritatea cazurilor doar dacă sarcina a depășit 12 săptămâni;
– nici unul dintre spitalele de mai sus nu este din București;
– în România există aproximativ 220 de spitale în care se pot face avorturi la cerere.
Medicii care până acum erau reticenți față de avorturi au o bază legală și mai puternică să refuze întreruperea de sarcină: e pandemie. Am atașat lista spitalelor de stat în care am aflat că încă se fac avorturi la cerere, pentru toate cititoarele care au nevoie.” Lista furnizată de Centrul FILIA se află mai jos, pentru cele aflate în nevoie.
Și deși această listă este utilă și efortul depus pentru alcătuirea ei este lăudabil, mult mai importantă este lista spitalelor care refuză să facă asta. Într-o țară care a considerat pentru atât de mult timp că are drept de viață și de moarte asupra femeilor, într-o țară în care femeile au fost forțate să nască împotriva voinței lor și în care multe și-au pierdut viața apelând la avorturi clandestine, în condiții precare, situația de azi este una de neacceptat.
Dar este, în același timp, și una care pare să apară peste tot în ultima vreme. Cu doar câteva zile în urmă grupurile conservatoare din Parlamentul Poloniei au profitat de contextul global dificil ca să împingă legi care limitează draconic întreruperile de sarcină la cerere. În SUA, unde avorturile au început să fie restricționate cu ani în urmă, apar povești despre femei care sunt nevoite să călătorească dincolo de granițele propriilor state ca să facă avorturi periculoase în condiții insalubre. Și în România, agenția de știri Basilica a Patriarhiei Române susține, într-un articol publicat pe 3 ianuarie, că „Avortul rămâne principala cauză a morții și în 2019”. Desigur, nici un for legal internațional nu a căzut de acord asupra faptului că momentul concepției ar fi momentul în care debutează viața, dar acesta este un detaliu fără importanță pentru Biserică.
Dar, dincolo de opiniile conservatoare, faptele contează mai mult. Iar faptul că o femeie care a rămas însărcinată nu are opțiunea unei întreruperi de sarcină în orașul ei sau în zona în care trăiește este mai mult decât periculos, cu atât mai mult în mijlocul unei epidemii decât în condiții normale. Desigur, ca întotdeauna, vor fi cei care se vor bucura de asta, pentru ei fiind clar că doar femeia poartă responsabilitatea unei sarcini, iar pedeapsa unui copil nedorit este ceva ce ea merită. La fel cum un copil merită să vină într-o lume în care nu îl vrea nimeni (dar nu deschid acum subiectul adopțiilor). Vor fi cei care vor vorbi cu sentimentul răspunderii despre păcate care nu sunt ale lor și despre corpuri care, de asemenea, nu sunt ale lor. Și vor fi în continuare medici care vor refuza, invocându-și mult încercatele conștiințe, să facă astfel de proceduri. Dar când peste toate aceste lucruri se suprapune refuzul autorităților de a apăra drepturile greu câștigate ale femeilor, situația este de-a dreptul disperată.
Citește și:
Delia, victima unui porno deep fake, vorbește onest despre asta
Foto: Shutterstock
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
