Este complicat să scrii despre cum o duce comunitatea LGBT+ din România astăzi fără să aduci în discuție lucrurile care perturbă puțina liniște la care au reușit să ajungă acești oameni în cei 17 ani care s-au scurs de la abrogarea infamului Articol 200, ce incrimina relațiile între persoane de același sex. Chiar și fără acest articol, și într-o perioadă care ar fi putut să fie una de deschidere față de ceilalți, comunitatea LGBT+ s-a văzut în continuare discriminată, atacată și a trăit cu mai puține drepturi decât majoritarii. Iar cu câțiva ani în urmă, timpurile au părut să se întoarcă, iar, împotriva lor.
Mai multe organizații, adunate sub umbrela amenințătoare a Coaliției pentru Familie, cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române, au lansat un atac la adresa aceleiași comunități. Redefinirea noțiunii de familie în Constituție, steagul sub care s-au adunat aceste organizații, a fost prezentată drept prioritate națională și a devenit o cauză la care au aderat 3 milioane de români. Acum, cauza aceasta care pretinde că nu are de-a face cu comunitatea, dar dă frâu liber urii generale, a devenit și un subiect politic scos la înaintare de fiecare lider de partid care simte nevoia să îndepărteze atenția de la alte subiecte, și e notabil faptul că partidele mari din România au decis că este firesc să semneze protocoale cu Coaliția pentru Familie și să încurajeze un referendum național care ar restricționa drepturi inexistente încă ale comunității LGBT+: mai exact, dreptul fundamental de a avea o familie și toate cele care decurg din el. În această situație care se târăște de doi ani pe agenda publică, cel mai puțini vizibili sunt chiar cei atacați, membrii comunității, vizați direct de o inițiativă care nu a făcut altceva decât să canalizeze încă mai multă dușmănie asupra lor. Dar ura vine din necunoaștere. Și tocmai acesta a fost motivul pentru care am decis că este cazul să vorbim cu și despre acești oameni. Să le știm istoriile și să le aflăm speranțele. Să vedem cum este să trăiești azi în România ca membru al comunității LGBT+. Să știm cum simt ei amenințarea referendumului ce le-ar putea interzice odată pentru totdeauna să formeze familii.
Coming out: mai întâi știi tu
În viața fiecărei persoane LGBT+ (+ pentru că mai sunt și alte litere care semnifică alte categorii) vine un moment în care știe că nu este la fel ca cei mai mulți oameni de lângă el. Conștientizarea acestei diferențe poate fi uneori dramatică. Alteori, nu. Însă aproape mereu este dramatic momentul în care îi anunță pe cei din jur, și acesta poartă numele de coming out.
„Coming out-ul, spune Robert Rațiu, creative leader al agenției 2active PR în viața profesională și proaspăt ales președinte al organizației comunitare MozaiQ, „este ceva necesar pentru fiecare individ care își asumă ceva. Este o declarație de independență și un pas autentic spre o viață mai bună și mai liniștită. În vremurile astea, și de fapt în toata istoria de luptă pentru drepturi egale a comunității, exemplul personal a fost cea mai puternică armă. Coming out-ul nu numai că ajută la o percepție mai sănătoasă asupra noastră, însă ne ajută pe fiecare dintre noi să trăim vieți mai bune și mai liniștite, împăcați cu noi și cu cei din jurul nostru. Putem să ne concentrăm mai bine pe lucrurile care trebuie făcute sau pe viețile noastre personale și profesionale. A trăi cu un astfel de secret este aproape insuportabil. Să trăiești o viață dublă nu ar trebui să fie niciodată o opțiune pentru nimeni.
Robert este de mulți ani un activist pentru drepturi egale și și-a asumat sarcina nu tocmai ușoară de a reprezenta comunitatea în momentul ei de răscruce. Tocmai de aceea spune, în cunoștință de cauză, că „cei care au întâlnit persoane gay nu mai sunt atât de vehemenți împotriva lor, pentru că ei devin asociați unei persoane din comunitate. Ei devin umani, sunt prietenul, fiul, nepotul, vecinul, devin oameni pentru cei din jurul lor, nu pericole ascunse sau presupuși prădători. O comunitate vizibilă și vocală este mai greu de demonizat. Coming-out-ul este despre a anunța că ești gay, nu despre a cere permisiunea cuiva.
Alexandra este o tânără femeie transgender. Are 21 de ani, ochi albaștri și o voce aproape stinsă când îmi povestește: „La 7-8 ani simțeam ceva, mă deranja și povestea cu intrarea la baie la băieți, îmi era rușine. Nu făceam ora de sport, că nu voiam să mă schimb cu băieții. Până la 14 ani nu cred că am vorbit despre asta cu nimeni. Atunci, abia, am vorbit cu două mătuși de-ale mele și au fost ok. Și mai aveam un prieten. Știam ce se întâmplă. Nu știam alte persoane trans, am început să mă îmbrac altfel, am văzut că îmi stă bine. M-am mutat mai târziu la București, că nu puteam altfel.
Pentru Mara, care are 19 ani, vrea să devină actriță și se identifică drept lesbiană, coming out-ul nu a fost o alegere. Vorbește cu patos, un pic grăbită, de parcă ar avea foarte multe de spus. Și are. „Simt diferit dragostea. Am luat-o ca pe «eu iubesc oamenii» oricum, în orice formă ar fi ei. Sexul a venit doar ca o caracteristică, la fel ca părul, culoarea, adică nu ca un factor decisiv. Dar coming out-ul meu nu a fost un coming out. Asta pentru că ea, îmi spune, a încercat să ascundă acest detaliu al existenței ei de părinți. De frică. Simțea că i-ar dezamăgi, poate pentru că și-ar fi dorit să îi facă mereu mândri. Dar s-a întâmplat oricum. „Aveam 15 ani, eram în oraș cu prietenii și mă sună mama. Iubita mea era prezentată ca prietena mea cea mai bună. Un scenariu cunoscut. M-a sunat mama, nu avea o voce dură sau nervoasă, a zis: vreau să vii acasă. După care m-a sunat tata. La două minute, că vin să te iau. M-am dus acasă, și mama, plângând, mi-a spus «tatăl tău a primit un telefon și vreau să îmi spui dacă e adevărat.» Îl sunase unul dintre prietenii lui și eu am aflat că în felul ăsta l-am făcut de râs, în seara respectivă. Mara a încercat să le explice, dar mama ei, își amintește, plângea încontinuu și nu o asculta. Le-a promis că poate să facă orice îi cer, ca viața să rămână la fel pentru ei.
Apoi a urmat ceea ce Mara numește azi un episod mai traumatizant. „Și asta a fost o mică – mai mare – bătaie pe care mi-am primit-o de la tata, care e foarte calm în general. Apoi a fost un fel de ruptură în familie. Unele persoane erau supărate pe reacția lui tata, dar cumva erau de acord cu principiile și valorile lui. Mama era total demoralizată, a fost la pământ mult timp. După aia, un an jumate, a fost teroare. Nu se vorbea, nu discutam, eu încercam să mă prefac că totul e ok.
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Sursa: https://www.elle.ro/lifestyle/dragoste-egala-vremea-referendumului-621683/
