Femeile din România care chiar schimbă lumea

Șase femei din România ne arată cum e în puterea (și datoria) fiecăruia dintre noi să schimbăm, măcar cu puțin, lumea în care trăim.

ECOLOGIE

Aș tinde să spun că-s un hibrid, dar definiția din DEX nu mă flatează prea tare. Așa că voi da nițel context: lucrez pentru Greenpeace România, într-un proiect atipic, ce se concentrează pe democrație și împuternicirea cetățenilor. În timpul liber, încerc să le povestesc copiilor și adulților cum stă treaba cu drepturile lor universale, folosind educația non-formală. Nu mă ghidez după „choose a battle!”, ci merg pe ideea că totul este interconectat și că, fără un context democratic, nu poți lupta pentru mediu și, fără a lua în considerare mediul înconjurător și schimbările climatice, degeaba ne gândim la viitor, pentru că acesta nu sună promițător.

Am consumat deja mai multe resurse decât poate regenera natura, iar în acest context mi se par foarte importante mișcările de genul Fridays for Future, Extinction Rebellion și orice inițiativă a unor cetățeni îngrijorați pentru viitorul planetei și al generațiilor care ne vor urma. Cu toții avem puterea să ne implicăm și să îi tragem de mânecă pe politicieni, cât să respecte tratatul de la Paris și să menținem creșterea temperaturii medii globale la mult sub 2° C. Întrebați-i pe cei care candidează la alegerile europarlamentare dacă mediul este pe agenda lor, alăturați-vă tinerilor de la Fridays for Future România, inițiați un grup informal cu prieteni, vecini, colegi de serviciu, cu care să combateți o problemă din comunitate și să sesizați autoritațile și să veniți împreună cu soluții. Societatea civilă nu constă doar în ONG-uri, ci în orice cetățean preocupat de bunăstarea comunității sale. De când cu protestele pentru Roșia Montană, de-a lungul anilor am observat din ce în ce mai mulți oameni care au început să se implice civic și să lupte pentru cauzele în care cred, fără a mai aștepta de la autorități sau ONG-uri. Lumea chiar a devenit mai aware față de mediu și față de drepturile civice. Și chiar dacă scepticii vor spune că lucrurile se mișcă încet, eu vă voi întreba: da voi, scepticii, cum contribuiți, fără să folosiți scuza că nu aveți în fața blocului containere de reciclat? Și să nu uităm: democrația e cel mai curat mediu!

ALINA AFLE – Greenpeace România

ACTIVISM CIVIC

Sunt o fată norocoasă pentru că am avut și am o viață suficient de decentă încât să îmi permit să mă gândesc și să acționez ca un cetățean activ. Am pornit Funky Citizens când aveam 25 de ani, de la zero, dar cu un partener pe măsură, Cosmin, un om suficient de curajos încât să lase publicitatea pentru a investi în civism. Așa că acum sunt ceea ce unii numesc „a professional trouble-maker” – cert, alături de alți cetățeni, instituții și politicieni care nu își fac treaba, îi învăț și pe alții cum își pot cere drepturile și mă și simt bine fiind cetățean full-time.

Noi credem în oameni civic-ally fit. Cum a fi fit fizic nu înseamnă neapărat că vei face sport de performanță, ci că te preocupi de starea ta de bine, la fel fitness-ul cetățenesc înseamnă să te preocupi constant de starea ta de bine ca cetățean, membru al unei comunități. Există diferite niveluri de implicare și aceasta ține de „performanța” în cetățenie pe care ne-o dorim. De la gestul simplu de a vota (pe care numai tu singură îl poți face), până la a iniția petiții sau, pentru cei avansați, a te apuca să faci o contestație la bugetul local astfel încât să se asfalteze și strada ta. De asemenea, sunt o sumedenie de lucruri pentru care nu ai nevoie de o armată de oameni ca să schimbi măcar lumea din jurul tău. Există altele în care este extrem de important să îi inspiri și pe alții să lupte cu tine. Schimbările însă nu se fac ușor și, câteodată, vei fi singură la început. Dar dacă ideea ta rezolvă o problemă, ea sigur îi va aduna și pe alții alături de tine. Celor care cred că e imposibil să schimbe lucruri în România, le amintesc doar de femeile minunate – Carmen și Oana de la Dăruiește Viață – care au transformat ce părea un vis imposibil (să facă un spital de oncopediatrie) într-o realitate a unor sute de mii de oameni și a unor companii.

Activismul civic a luat un nou avânt odată cu eșecul sistemelor care a dus la criza economică, dar și odată cu creșterea puterii rețelelor sociale. România nu face excepție de la acest trend global. Dincolo de numere, proteste ori sentimentul că nu ești singur, ceea ce se vede clar este că tot mai mulți oameni, din domenii diverse, au înțeles că țara asta nu va merge înainte dacă nu o împingem și noi un pic de la spate. Sunt optimistă în legătură cu implicarea cetățenilor pentru că văd în fiecare colț de țară oameni dispuși să investească timp și energie pentru educație civică, pentru cerut mai mult de la autorități ori pentru a investi în mai bine pentru România. Și cred că, dacă civismul va deveni mainstream, vom fi cu toții mai câștigați.

ELENA CALISTRU – Funky Citizens

UN FESTIVAL DE FILM CU ȘI DESPRE FEMEI

„Toată lumea știe ce trebuie să facă, da? Începem.”, spun eu echipei înainte să mă urc pe scena de la Sala Balada din Focșani, decorată special pentru serbările de Crăciun – un brad în stânga, un brad în dreapta și un ecran alb, imens, în spate. Mă opresc în centrul scenei și scanez publicul: văd copii, adolescenți și adulți, răsfirați. Îmi încep discursul improvizat.

Cam toți oamenii care mă cunosc știu și că am fost în Statele Unite cu FLEX – un program sponsorizat de DoS, datorită căruia am trăit 10 luni undeva în America, care s-a nimerit să fie Albuquerque, New Mexico, un oraș divers și plin de cultură, unde se organizează minimum un protest pe săptămână. Probabil că vorbesc atât de mult despre FLEX pentru că la școală învățam despre minorități, feminism și importanța implicării civice. După experiența americană m-am întors acasă hotărâtă să fac ceva util pentru comunitatea mea – acum eram conștientă de nevoile tinerilor din România și mă săturasem să tot aud de la oameni argumentul că „asta este”. Acum îmi păsa de educaţia pe care o primeam și de siguranţa mea ca femeie în România. Așa că am zis să fac eu ceva dacă nu fac alţii pentru mine.

Uneori, când fac teme, în mintea mea circulă sute de gânduri, iar atunci când nu sunt anxietăţi pentru viitor, de obicei sunt frustrări legate de sistemul educaţional. După ce studiasem în State un semestru istoria feminismului, devenisem frustrată că în ţara mea mi se prezentau la școală numai realizările bărbaţilor, cu vreo două femei menţionate undeva, cândva. Începusem să îmi pun întrebări: de ce nu am învăţat niciodată despre cum au dobândit femeile dreptul la vot? Răspunsul consta în doi umeri ridicaţi. Într-o zi am făcut un mic sondaj printre colegii mei, pe care i-am rugat să îmi spună numele câtorva femei despre care au învăţat la școală. Toţi au spus Ecaterina Teodoroiu și câţiva – Ana Aslan. Restul unde erau? De ce au știut să enumere zeci de nume de bărbaţi și numai două de femei? Până la urmă, femeile, deși șterse din mentalul colectiv, au contribuit în egală măsură la cizelarea societăţii românești, doar că școala preferă să ni-i prezinte numai pe ei. Așa că de ce să nu fac ceva în legătura cu asta – care să tragă un semnal de alarmă și, în același timp, să le celebreze pe aceste femei?

Așa s-a născut Radiera Film Festival, un festival naţional de film care cuprinde și o competiţie de scurtmetraje pentru liceenii din România, cu și despre aceste femei. Prima ediţie a avut loc la sfârșitul anului 2018, într-o sală din Focșani, unde ne-am adunat în jur de 200 de oameni de toate vârstele pentru a viziona scurtmetraje făcute de adolescenţi din toată ţara despre femei care au avut un impact asupra societății. Radiera s-a întâmplat datorită unor adolescenţi vrânceni care au înţeles cât de important este să îţi creezi singur oportunităţi atunci când nu ţi se pun la dispoziţie, care acţionează atunci când văd ceva în neregulă. Radiera a fost modul nostru, al unor elevi de liceu, de a spune cu voce tare că vrem ca realizările femeilor să fie incluse în materia școlară, că vrem să fim ascultaţi. Povestea Radiera nu se termină aici – vrem să organizăm o a doua ediţie care să ajungă la și mai mulţi oameni, și poate așa vedem schimbarea de care avem nevoie. „Mulţumim pentru că aţi scris cu radiera ceea ce au șters alţii ani de zile”. Îmi închei discursul improvizat.

IRINA NOVAC – Radiera Film Festival

EDUCAȚIE PENTRU SĂNĂTATE

Amarylis - plantare, îngrijire și curiozități despre această plantă elegantă

Cluj - top 30 de obiective turistice de vizitat într-un city break

Pașii de urmat pentru obținerea extrasului de carte funciară: Informații esențiale pentru proprietarii de imobile

Cum se scrie corect s-a sau sa, s-au sau sau? Exemple de utilizare

Sfântul Dumitru - tradiții și obiceiuri

Eu sunt Adriana Radu. În 2013 am fondat SEXUL vs BARZA, un canal de YouTube despre feminism, sănătate reproductivă și educație sexuală. Șase ani mai târziu, canalul are 75.000 de abonați. Aveam 23 de ani când am început, acum am 29.

Pe măsură ce anii au trecut, am înțeles că instinctul meu a fost corect. Simțisem că vreau să ajut tinerii adulți ca mine, dar și adolescenții, să ajungă mai repede la ei decât am ajuns eu la mine. Exista o zonă gri de chestii nediscutate care mă apăsau, minciuni prin omisiune care formau pânza delicată a fiecărui cuplu hetero din jurul meu, ascunzișuri despre oamenii pe care îi iubim – femei și/sau bărbați – în cutele inimilor multora.

Îmi place adevărul. Uneori am blocaje, dar mereu mă întorc la el. SEXUL vs BARZA s-a născut într-un astfel de moment în care voiam să spun adevărul despre noi în sfera sexualității. Deseori, adevărul pe care îl simțim în viața noastră poate fi și verificat, și atunci vorbim de adevăruri științifice. La SEXUL vs BARZA lucrez respectând standardele Organizației Mondiale a Sănătății pentru educație sexuală în Europa. Sunt o persoană foarte pregătită. Am studiat să devin profesoară – am două licențe în literatură de la Université Lumière Lyon 2. Am făcut un master în sănătate publică la Facultatea de Medicină Charité de la Berlin. Toate lucrurile astea sunt importante de spus pentru mine, pentru că încrederea oamenilor e importantă când încerci să le spui adevărul.

Să vrei să creezi, sau să contribui la a răspândi cunoaștere în domeniul tău, acestea sunt impulsuri pentru „a te implica”. Înainte, însă, îți trebuie ceva stimă de sine sau un impuls de încredere. Înainte de-a putea spune, la 23 de ani, că îmi asum responsabilitatea pentru educația altor oameni în spațiul public, a trebuit să simt că am dreptul să ocup acest spațiu în lume. Trebuie să existe un moment în care să îți spui: sunt super mișto. Sunt cea mai mișto de pe planetă. Și mai există trei miliarde de femei care sunt cele mai mișto de pe planetă. Iar eu sunt CEA MAI MIȘTO de pe planetă. Mi-e ușor să simt concomitent suroritate și încredere în mine, mulțumită: 1.) feminismului și 2.) hip hop-ului. Cred că și masturbarea și a putea avea orgasme îți dau o bază de încredere și un contur clar pentru spațiul tău în lume de care vorbeam. Încurajez toate fetele și femeile să ocupe acest spațiu.

ADRIANA RADU – SEXUL vs BARZA

SĂNĂTATE

Sunt Alina Dumitriu și de 15 ani fac munca statului cu succes. Am 40 de ani, sunt mama Mariei, dar am crescut mai mulți copii. Sunt lucrător social clinic și am o formare în psihoterapia Analiză Tranzacțională. În urmă cu 15 ani am fondat Asociația Sens Pozitiv și am început să voluntariez și ulterior să lucrez pentru ARAS – Asociația Română Anti SIDA. Lucrez cu unii dintre cei mai săraci și bolnavi oameni din această țară. Printre pacienții și clienții mei se numără persoanele care trăiesc cu HIV, tuberculoză, hepatitele cronice B și C, consumatorii de droguri injectabile, lucrătorii sexuali și persoanele fără adăpost și copii orfani și din medii defavorizate, comunitatea romă.

Tot în aceeași perioadă am început să fac prevenire și să ofer tratament post-expunere în comunitatea LGBTQI+, mai exact bărbaților care fac sex cu bărbați și femeilor transgender. În toți acești ani am făcut consiliere, terapie, am însoțit la secțiile de urgență, am mediat relația medic-pacient pe o secție de spital dedicată consumatorilor de droguri care trăiesc cu cele patru afecțiuni menționate mai sus, am îngrijit pacienți terminali, am făcut presiuni pe autorități să îi trateze pe acești oameni care mor cu zile din cauza ignoranței cu care sunt tratați. Din 2008, primesc și ofer donații de tratament anti-HIV atunci când farmaciile spitalelor rămân fără medicamente, ceea ce s-a întâmplat frecvent, indiferent de cine a fost la guvernare. Este o activitate ilegală pe care mi-o asum, pentru că salvează vieți.

E important să ne ocupăm și de lucruri care nu ne privesc direct pentru că viața asta nu este numai despre a primi, ci și despre a da. Și cică dacă nu dăm, primim, cerem și refuzăm în mod egal, nu funcționăm foarte OK. Este important să trecem la acțiune, nu doar să așteptăm, pasivi, să se schimbe lucrurile în bine. Și să discutăm despre cât de rău au ajuns țara asta, sistemul de sănătate, învățământ și toate cele. Fă ceva frumos astăzi, pentru o persoană cunoscută, un necunoscut, un cățel, plantează o floare sau semnează o pețiție. Nu îți mai arunca hainele la ghenă, spală-le și adu-le la ARAS, iar noi le vom dona cuiva care are nevoie. Nu mai folosi atâta plastic, nu mai arunca gunoi pe jos. Fă schimbările astea și nivelul de endorfine îți va crește și te vei simți bine, pentru că ești una dintre persoanele care fac lumea mai bună și mai frumoasă, în fiecare zi. Nu este nevoie să avem toți meserii de salvare sau întrajutorare pentru a schimba lumea în bine. Fiecare acțiune contează. În domeniul în care activez nu se schimbă lucrurile de la o zi la alta, indiferent cât ne implicăm, eu și colegii mei. Dar am învățat că schimbările nu se fac nici ușor, nici repede. Am învățat în fiecare zi ce înseamnă răbdarea și perseverența. Am învățat să cer autorităților să își facă treaba și să nu mă dau bătută. Am pierdut mulți oameni, în toți acești ani. I-am plâns. Am și ajutat și salvat mulți, ceea ce mi-a dat putere să continui.

ALINA DUMITRIU – Sens Pozitiv

EDUCAȚIE PRIN FILME DOCUMENTARE

Numele meu este Oana Ghera și lucrez pentru programul educațional One World Romania la Școală, în calitate de coordonatoare a activităților pentru profesori. Împreună cu colegele mele Petra Dobruská (fondatoarea programului) și Ioana Brăilescu (coordonatoarea cluburilor de film), organizăm proiecții de film pentru profesori și elevi în școli din câteva zeci de orașe din țară, ateliere de formare în lucrul cu film documentar și metode de educație non-formală adresate profesorilor, un festival de film organizat de liceeni pentru liceeni – AdDOC (ajuns anul acesta la cea de-a treia ediție), dar și proiecții speciale adresate comunităților din orașele în care suntem prezenți. La acestea se adaugă Atelierul de documentare creativă, un proiect de cercetare antropologică prin mijloace artistice analoge (fotografie și film pe peliculă, bandă desenată, scriere creativă) adresat liceenilor, a cărui primă ediție a avut loc vara trecută la Anina și s-a materializat într-o expoziție. Firul roșu care unește toate aceste inițiative care se regăsesc sub umbrela One World Romania la Școală este preocuparea pentru problematici sociale și/sau legate de drepturile omului și dorința de a crea cât mai multe spații de implicare activă și de învățare prin metode alternative pentru copii și adolescenți.

În scrisoarea mea de intenție pentru postul pe care lucrez deja de mai bine de un an, încheiam spunând că unul dintre motivele mele e acela că mi-aș dori să schimb (măcar puțin) lumea în care trăiesc. Sigur că sună cumva idealist, dacă nu chiar naiv, dar cred că educația are un rol central în construirea unui societăți mai tolerante și mai puțin marcate de inechitate socială și economică. Ăsta e și motivul pentru care, în munca noastră, încurajăm discuțiile pe marginea unor subiecte care își găsesc mai greu locul în școli: discriminarea rasială, religioasă sau de gen, violența domestică și bullying-ul, migrația și mobilitatea, stereotipurile și prejudecățile sociale. Dacă creștem o generație conștientă de problemele societății în care trăiește și capabilă de reflecție critică asupra acestora, s-ar putea să fim cu un pas mai aproape de găsirea unor soluții – măcar pentru o parte dintre aceste probleme.

În ultimul an am lucrat cu zeci de profesori și câteva sute de puști din destule orașe din țară. Profesori care mi-au adus aminte de energia și încăpățânarea profesorilor mei de la un liceu dintr-un oraș mic de provincie și puști hotărâți și curioși de care simt că nu mă despart mai mult decât niște ani (nici ăia foarte mulți). Ce cred că s-a schimbat în ultima vreme e gradul de implicare al liceenilor din noile generații – de la deschiderea lor pentru orice mișcă lucrurile în școlile lor, la voluntariat prin festivaluri și inițiative de mediu, dar mai mai ales în proiecte pe care le gândesc și le cresc de la zero în școlile și comunitățile lor.