INTERVIU: Etgar Keret – …Și, deodată, cineva bate la ușă

ETGAR KERET s-a născut la Tel Aviv, în familia unor evrei supraviețuitori ai Holocaustului. Este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori israelieni contemporani, scenarist, regizor și autor de benzi desenate. A publicat mai multe volume de povestiri care au devenit bestseller-uri, fiind traduse în 42 de limbi. În România au fost publicate anul acesta Și, deodată, cineva bate la ușă (Humanitas Fiction) și volumul de memorii Șapte ani buni (Humanitas). A primit numeroase premii literare și, în calitate de regizor, a câștigat în 2007, împreună cu soția sa, Shira Geffen, Caméra d’Or la Festivalul Internațional de Film de la Cannes pentru filmul Meduzot.

ELLE: Ce înseamnă scrisul pentru tine? O formă de evadare? Am citit în cartea ta că ai început să scrii în perioada stagiului militar. E un job sau mai degrabă un mod de viață?
Etgar Kerett: Sigur nu e un job, pentru că nu e o rutină, nu scriu zilnic. Scriu doar când am într-adevăr o idee. Dacă mă gândesc la funcțiile scrisului îmi dau seama că are foarte multe în viața mea. Pentru mine este un mod de a selecta fapte din realitate sau de a-i face față. Uneori, când văd lucrurile din realitate tratate arbitrar, simt nevoia să scriu o poveste. De exemplu, știu că, dacă văd o femeie pe stradă care lovește un bărbat, trebuie să creez o poveste cu sens în jurul acestei întâmplări. De multe ori văd lucruri care mă emoționează profund, dar când încerc să le explic celorlalți, nu mă înțeleg. Așa că scriu despre ele. Într-o zi, trebuia să mă duc la o întâlnire și am văzut în stația de autobuz un bărbat cu un ziar la subraț și un pahar de cafea de unică folosință. La un moment dat, a vrut să soarbă din cafea, dar i-a picat ziarul. A mai încercat o dată și i s-a întâmplat iar. A treia oară când s-a întâmplat am început să plâng. Am ajuns acasă și, în timp ce mă spălam pe față, soția mea m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus că am văzut cel mai trist lucru din lume. M-a întrebat ce, i-am povestit și ea a exclamat: „Dar nu e trist deloc, e doar o dovadă de prostie!“. N-am putut să-i explic de ce am considerat acea întâmplare atât de tristă. Dar scriind despre ea, am reușit să înțeleg eu însumi. Acel om sunt eu, este de fapt întreaga umanitate ce nu-și înțelege și nu-și repară greșelile. Când eram mic, știam că, atunci când nu pot să mă fac înțeles, pot să scriu. Mai este o funcție a scrisului, și anume înfruntarea singurătății. Poți călători în locuri în care nu ai apucat să ajungi niciodată sau în locuri existente doar în imaginația ta. Când am publicat această carte (Și, deodată, cineva bate la ușă), în care sunt câteva povestiri despre bărbați care-și înșală nevestele, soția mea m-a întrebat dacă am înșelat-o și i-am spus că nu: când văd o femeie de care sunt atras, mă așez și scriu despre ea. ~sta e felul meu de a reacționa! (Oricum, nu știu dacă ai observat că toate poveștile cu bărbați care își înșală soțiile au final nefericit!). De fapt, dorința de a înșela e concentrată într-un moment de pasiune, pentru că în acele clipe nu te gândești la consecințe, la fapte, însă când scrii despre întâmplare timpul se dilată. Cumva, scrisul te consolează, dar îți oferă și o explicație asupra lumii.

ELLE: Ce a fost mai dificil: să scrii ficțiune sau despre tine (7 ani buni este o autobiografie)?
E.K.: În general, pentru mine scrisul nu e ceva dificil. E mult mai complicat să trăiesc. Atunci când scrii ești ușurat, nu există pagube colaterale. Chiar dacă nu scrii o poveste bună, nimeni nu se va îmbolnăvi din cauza asta și nici nu va apărea o gaură în stratul de ozon. Dar în viață orice are o consecință, orice propoziție pe care o rostesc poate ofensa, de câte ori beau o cafea pot să-mi pătez pantalonii, orice fac poate influența următoarea mișcare. Așadar, doar viața îmi creează o stare de anxietate. E mult mai incitant pentru mine să scriu ficțiune, pentru că nu știu ce o să se întâmple în final. Când scrii despre tine știi deja cum se termină povestea, doar că înveți mereu ceva nou legat de o experiență din trecut. Atunci când scrii despre ea, e interesant să vezi ce elemente accentuezi și ce dai la o parte: autobiografia reprezintă o versiune personală a propriului trecut. Când trăiesc ceva sunt copleșit de momentul prezent, dar când povestesc despre acel moment capăt o perspectivă și pot reflecta la el. Dacă ar fi să aleg între ficțiune și biografie aș opta, totuși, pentru ficțiune.

ELLE: Când începi să scrii, ai un plan?
E.K.: E foarte important pentru mine să nu știu ce se va întâmpla, pentru că altfel m-aș simți ca și cum aș asambla o piesă de la Ikea. Scriu ca și cum aș fi un cititor. Știu că dacă nu mai scriu încă un capitol nu voi mai avea ce să citesc. E ca în desenele animate, când personajele care aleargă și ajung pe marginea prăpastiei iau un creion și mai desenează niște pământ sub picioarele lor. Pasiunea pe care o aduc în scris este dată tocmai de această curiozitate legată de ce voi scrie în următorul capitol. Dacă unul dintre personajele mele este amenințat cu un pistol nu voi ști niciodată de la început dacă va fi sau nu împușcat. Se întâmplă să scriu o poveste și un personaj secundar să devină brusc personalul principal. Și asta mă ia prin surprindere. Cred că în genul de ficțiune pe care îl scriu eu, inconștientul scrie povestea, nu rațiunea.

ELLE: Ți s-a întâmplat să recitești o poveste terminată și să-i modifici finalul sau un pasaj?
E.K.: Da. Îmi editez foarte mult poveștile pentru că, dacă scrii ca mine, de multe ori cauți o cale, te duci și te întorci, ai foarte multe variante și abia la final îți dai seama de varianta bună, poți să scoți din ea ce nu este semnificativ sau poți să-ți dai seama ce lipsește. Pentru mine e important să nu am o structură de la început și abia după ce am terminat să extrag o structură din ce am scris. Cultura americană promovează povestea bine structurată, fiecare propoziție este exactă, iar aceste propoziții perfecte sunt înșirate una după alta, însă atunci când predau îi învăț pe studenți să nu se concenterze pe perfecțiune, ci să se familiarizeze cu ideea de „povești bune scrise prost“. Nu trebuie să scrii despre lucruri perfecte, ci despre ce te pasionează. Cele mai bune povești nu au fost povestite de cei mai articulați sau mai eleganți oameni, ci de cei cărora le păsa cel mai mult. Pentru mine, scrisul înseamnă energie. Uneori am ideea de a scrie o poveste, dar nu am pasiunea necesară. Când am astfel de idei, îi încurajez pe alții să le scrie. Chiar am doi astfel de prieteni care au scris povești bazate pe ideile mele, atât de frumos, cum eu nu le-aș fi putut scrie vreodată. Nu știu dacă ai auzit de scriitorul american Nathan Englander, care îmi spune „muza lui păroasă“, pentru că îi ofer tot timpul idei de povești.

ELLE: E interesant, pentru că scriitorii sunt personaje vanitoase, cumva în competiție.
E.K.: Și eu sunt o persoană foarte vanitoasă, doar că am un alt tip de vanitate. Cel mai mândru mă simt atunci când o idee a mea prinde viață; la mine vanitatea se învârte mai mult în jurul poveștii: dacă cineva poate scrie o poveste pornind de la o idee a mea, mă simt ca un tată pentru acea poveste, pentru că știu că altfel nu ar fi existat. Nu e vorba despre lipsa vanității, ci de-i pune pe alții să-ți facă treaba de care n-ai chef. Scenariul unuia dintre filmele făcute împreună cu soția mea (The Jellyfish , premiat la Cannes) a fost trimis mai multor regizori, dar nici unul nu l-a acceptat. Citind scenariul scris de soția mea, mi-am dat seama că vreau neapărat să văd filmul. Așa că am bătut la porțile mai multor regizori și m-am rugat de ei să facă filmul, dar nici unul n-a vrut. Iar eu îmi doream așa de mult să-l văd! Cred că sunt mai mult un spectator decât un artist. Pentru că am fost refuzați, a trebuit să-l facem chiar noi.

ELLE: De ce crezi că au refuzat?
E.K.: Toți au spus că e o poezie întinsă pe o sută de pagini și nu un scenariu și că nu există acțiune. Însă eu, când l-am citit, l-am văzut! Un regizor celebru, nominalizat la Oscar, a spus că, atunci când a citit scenariul, s-a gândit că ar ieși o porcărie de film, dacă ar fi regizat de el, pentru că este un film care trebuie regizat de scriitori, nu de regizori.

ELLE: Cum e să lucrezi cu soția ta? Sunteți mai mult un cuplu sau faceți o echipă bună?
E.K.: Colaborăm acum la un serial pentru Arte, care se filmează în Franța, și tot timpul spun că este mult mai ușor să muncesc cu soția mea decât să trăiesc cu ea. În viața de zi cu zi, se întâmplă să ne dorim lucruri diferite, însă pe plan profesional scopul e bine definit. Într-un cuplu, unul poate spune: „vreau să câștigăm mai mulți bani“, iar celălat poate își dorește să petreacă mai mult timp cu partenerul. Așa apare conflictul. Dar când apare un proiect, e ca o simplificare a vieții, totul e mult mai ușor, ca un joc în care facem echipă.

ELLE: Poveștile tale sunt ca niște scurtmetraje, iar unele chiar au devenit filme. Spune-mi despre acestă legătură dintre literatură și film.
E.K.: O parte din poveștile mele provin din imagini. În cele mai multe cazuri găsesc mai repede imaginea decât cuvintele. O adaptare cinematografică e punctul de întâlnire dintre conștiința unui scriitor și cea a unui regizor. Uneori există atâtea detalii într-o carte pe care le scoți în evidență când realizezi un film bazat pe ea încât faci un serviciu cărții. Doar că, atunci când un regizor urmează prea fidel cartea, nu-i mai rămâne mult spațiu creativ. Când nu există prea multe repere de timp și spațiu soliciți mai mult cititorul. Una dintre cele mai frecvent adaptate povești scrise de mine este despre o femeie ce se lipește cu tălpile de tavan pentru a-i demonstra soțului său ceva. A avut nu mai puțin de zece adaptări, de la comedie romantică, la film de groază. Ce face ca poveștile mele să fie ușor de ecranizat este că lasă loc de interpretări, nu-ți predau o lecție, ci îți oferă o paletă de emoții din care o poți extrage pe care ți-o dorești.

ELLE: Deci crezi că în poveștile tale emoțiile sunt mai importante decât structura?
E.K.: Nu. Cred că fiecare poveste are nevoie de ambele, însă în acest caz emoțiile formează structura și nu invers. Într-o ierarhie a funcțiilor, emoțiile sunt mai puternice. Poveștile mele au mai mult logica unui vis și nu a unei demonstrații matematice.

Top 25 cele mai bune cărți de dezvoltare personală

Mihai Eminescu

Cele mai des întâlnite figuri de stil cu definiții și exemple

Pădurea Letea - descoperă cea mai veche rezervație naturală

Paste carbonara - cum poți obține rețeta perfectă?

ELLE: Poveștile din 7 ani buni au avut pentru tine un rol terapeutic, fiind despre familia ta, despre traumă, despre paternitate?
E.K.: Nu am fost la psiholog, dar simt că am părți pe care îmi e foarte greu să le împărtășesc. Pentru că sunt foarte puternice, dar și foarte evidente în același timp. De exemplu, să le spun oamenilor că sunt trist pentru că tatăl meu este pe moarte, sau fericit pentru că s-a născut fiul meu. Mi s-ar părea aproape prostesc să le spun oamenilor așa ceva. Cred că pentru mine scrisul nu este neapărat teraupeutic, ci mai degrabă o ușurare, o confesiune. Nu e neapărat o chestie pragmatică, dar când îmi văd gândurile pe hârtie, scap de ele, nu e ca și cum le-aș arunca la gunoi, ci ca și cum le-aș materializa. Iar odată ce le-ai dat drumul în lume le poți găsi o rezolvare.

ELLE: De ce acest titlu? Au fost într-adevăr niște ani buni pentru tine?
E.K.: Pentru mine clar da. Conform legendei biblice a lui Iosif, după șapte ani buni urmează șapte răi, însă au trecut cinci ani foarte buni de la cei șapte despre care am scris deja. Având în vedere că părinții mei au fost supraviețuitori ai Holocaustului, pentru ei să-ți vezi copilul crescând a fost cea mai mare realizare. Nu era un lucru de la sine înțeles că o să fii în viață atunci când ți se va naște nepotul. Pentru mine a fost cea mai mare fericire să-i am în același timp alături pe tatăl și pe fiul meu. Cei mai buni ani au reprezentat acceptarea trecutului și visarea viitorului în același timp.

ELLE: Legat de sora ta, scrii undeva: „sora mea a murit“, referindu-te la faptul că a devenit ultra-ortodoxă. Ce părere ai despre abordarea ei? Chiar o consideri moartă?
E.K.: Sora mea e foarte fericită, la 55 de ani având deja 11 copii și 27 de nepoți, practic are un trib al ei. Fiind urmașa unor supraviețuitori, mereu și-a dorit să aibă o familie mare și acum o are. Pe de altă parte, duce o viață grea, trăiește în sărăcie, dar e foarte fericită. Însă mulți dintre cei care ne cunosc vin să mă consoleze de parcă ar fi moartă. De fapt, e un alt fel de a vedea lucrurile. Pentru mine e ca și cum s-ar fi mutat pe alt continent, ca și cum s-ar fi căscat o mare distanță între noi. Pentru că sunt bărbat (chiar dacă fratele ei), sunt foarte multe lucruri despre care nu putem vorbi, pentru că nu-i permite religia. De exemplu, nu pot să o întreb dacă a văzut ultimul episod din Breaking Bad. Ea nu-mi poate vorbi despre rugăciunile ei. Ne vedem o dată pe lună și știu că mă pot baza pe ea, la nevoie.

ELLE: Care este relația ta cu Dumnezeu?
E.K.: Nu m-aș identifica ca ateu, ci ca agnostic. Cred că sunt puteri dincolo de înțelegerea noastră, însă toată lumea crede că ele vin cu instrucțiuni de manual, ca o mașină de spălat: trebuie să faci asta pentru a obține ceva. Nu știu dacă cred în Dumnezeu sau într-o altă entitate spirituală, nu sunt materialist, dar sunt suspicios în ceea ce-i privește pe„agenții religioși“, cei ce încearcă să mă convingă că știu exact ce așteaptă aceste entități de la noi.

ELLE: Cum e viața în Israel, tensiunile, conflictul? Te-ai gândit să pleci din țară?
E.K.: Toate întâmplările din viața mea au legătură cu un război. Unele persoane au ca reper Cupa Mondială sau Campionatul European de Fotbal, eu îmi amintesc totul în raport cu războaiele. Am fost la grădiniță în timpul războiului din 1973, m-am sărutat prima oară cu o fată în timpul războiului din Liban, fiul meu s-a născut în timpul primului război din Fâșia Ghaza. La noi, războaiele sunt ca bienalele, o dată la doi ani. Știu că nu reprezintă voința oamenilor și că ei sunt manipulați politic, și de liderii din Palestina, și de cei din Israel, pentru interese foarte meschine, și cred că este aproape un instinct animalic să te cramponezi de realitatea pe care o cunoști și să nu-ți dorești să faci vreo schimbare. Dacă te duci în Elveția și le spui celor de acolo că țara lor va fi implicată într-un război, or să devină isterici. Dacă te duci în Orientul mijlociu și le spui oamenilor că va fi pace, or să fie și ei isterici, pentru că deja războiul e în ADN-ul lor, aproape că nu te poți gândi la o altă realitate. Suntem foarte rezistenți la schimbare: nu vrem să ne schimbăm job-ul, nu vrem să ne mutăm și nu vrem să renunțăm la realitatea pe care o știm. De exemplu, în Israel, dacă cineva vrea să ajungă prim-ministru, trebuie să fie și general, iar generalii – știm – nu prea se pricep la pace. Dar în Israel avem nevoie de un general, care să fie pregătit pentru următorul război. Este ceea ceea ce se numește self fulfilling prophecy. Există fundamentalism de ambele părți. Când aud persoane care vin la mine și-mi spun că „Israelul e al nostru, pentru că ni l-a promis Dumnezeu“, îi întreb dacă au fost cumva de față când s-a întâmplat asta. Fundamentalismul a scos capul peste tot, odată cu administrația Trump, susținută de creștinii evangheliști, care vorbesc despre Armageddon și Apocalipsă, sperând că Dumnezeu se va întoarce, când totul în jur va arde, dar și cu fundamentalismul islamic, cu Isis, Hamas și Hezbollah. Lumea crede că lucrurile trebuie rezolvate de Dumnezeu, dar asta ne eliberează pe noi de responsabilitate, lăsăm lucrurile în seama lui. Nu cred în el, dar pun pariu că e foarte ocupat. Dacă ne-am rezolva noi problemele în loc să așteptăm de la el să facă treaba, lucrurile ar funcționa mult mai bine.

ELLE: Am citit că tu și familia ta ați primit amenințări. Cred că a fost o experiență cumplită, dar tot nu vrei să părăsești Israelul.
E.K.: Cred cu tărie că dacă îți iubești cu adevărat țara, vei rezista. Cred, de asemenea, că în era digitală oamenii trec mai ușor la amenințări, pentru că totul e foarte anonim. Nu pot să spun că amenințările mă sperie, ci mai mult mă deprimă, mă întristează. Cred că la bază toate disputele politice pornesc de la faptul că doi oameni își doresc cel mai bun viitor posibil pentru poporul lor, doar că nu se pun de acord cu strategia. Toți cei care mă amenință mă văd ca pe un personaj negativ, care își urăște țara și vrea să o distrugă. Cultura evreiască a fost întotdeauna bazată pe polemică și pe controversă. Asta le și spun oamenilor: „Moise s-a certat cu toată lumea, chiar și cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu a putut să aibă o polemică cu Moise fără să-l omoare, cred că și tu poți.“ În iudaism învățăm în perechi, contrazicându-ne pe text. În creștinism lumea învață religia prin supunere, însă evreii sunt învățați să-și pună întrebări. Prin urmare, cred că persoanele care se consideră foarte religioase în Israel nu înțeleg prea bine esența religiei lor.

ELLE: Dar să pui lucrurile la îndoială nu e un lucru rău. Din întrebări se naște progresul.
E.K.: Am văzut ce se întâmplă în România, că actualul regim încearcă să limiteze puterea justiției, a libertății de exprimare, însă o societate sănătoasă nu ar trebui să se teamă de polemică. Doar persoanelor slabe le e frică de asta. Tocmai am fost în Polonia și am vorbit despre Holocaust. Și pentru mine, ca fiu al unui supraviețuitor, e foarte clar: au existat polonezi care și-au riscat viața, ajutând evrei, și polonezi care au omorât evrei. Asta e natura umană și e foarte sănătos ca într-o socieate să dezbați incidentele, pentru că, de câte ori o societate încearcă să-și regleze problemele și istoria prin legi, înseamnă că-și recunoaște incapacitatea de a gestiona o dispută, ceea ce pentru mine e un semn de slăbiciune. Când mă uit în lume, mă întreb dacă îmi doresc ca țara mea să fie mai degrabă ca Suedia, Australia, sau ca Rusia și Iran. Și răspunsul devine foarte simplu. Societățile din Rusia și Iran nu-mi par cele mai stabile, pentru că acolo guvernul se bazează pe putere și oprimarea cetățenilor pentru a-și menține puterea.

ELLE: Te-ai gândit să scrii un roman?
E.K.: Da. Dar să scriu un roman este ca și cum mi-aș face un abonament la sală. Mă gândesc la asta, dar nu o fac. Cred că felul meu de a scrie e bazat pe un ritm al libertății, și e foarte dificil să scrii un roman fără structură sau fără un plan. Dacă am chef să scriu ceva mai structurat, prefer să scriu scenarii. Dacă o carte este o prăjitură, atunci scenariul este o rețetă pentru prăjitură. Scenariul nu e o prăjitură, trebuie să prepari: trebuie să lucrezi cu cineaști, cu actori, cu producători, editori. Când scrii un scenariu trebuie să fii obiectiv. Ca să scriu lucruri mai ample, am nevoie de obiectivitate, care nu e deloc prezentă în poveștile mele. Așa că vreau să-mi mențin acest paradis, în care am o foaie albă în față și nu știu ce se va întâmpla în continuare.