La 30 de ani, Cristina Neagu a ajuns, în clasamente și în imaginarul românilor, întruchiparea sportivei excepționale, cu performanțe de necontestat. Iar pe drumul parcurs până aici s-a construit pe sine, rămânând 100% ea însăși.
Ce îi face pe marii sportivi miraculoși în ochii noștri? De ce ne uităm la ei cu speranță, cu așteptări pe care nu le avem de la alți oameni? Din ce se conturează fascinația pentru performanță și trofee? Am privit-o jucând pe Cristina Neagu, sportiva recompensată în trei rânduri cu titlul de Cea mai bună handbalistă IHF a anului, o onoare singulară în istoria sportului pe care îl practică, pentru a găsi resorturile unei admirații fără rezerve. Pe teren, Cristina e specială, acționează în viteză, se mișcă decisiv, marchează mai des decât cele mai multe dintre colegele ei și are forța de a-și coagula coechipierele în jur. De asta este și liderul lor – Cristina evoluează la CSM București și e căpitanul (e vremea să găsim un echivalent feminin pentru acest termen) echipei naționale a României.
Joacă handbal de la 12 ani, iar în cei 18 care s-au scurs de când și-a descoperit talentul pentru acest sport, s-a schimbat odată cu el. A devenit mai rapidă, mai dură, mai rezistentă. Și fizic, dar mai ales psihic. Asta pentru că parcursul ei nu a fost cel mai lin. Cristina a avut de gestionat pauze lungi și chinuitoare cauzate de accidentări care le-au făcut pe alte sportive să caute retragerea, a trecut prin căutări și intervenții chirurgicale cu prognostic imprevizibil pentru cariera ei sportivă. S-a întors după toate, ca în povești, mai puternică. A revenit purtată parcă de propria convingere (și de munca unor medici care i-au reconstruit cartilajul umărului drept și ligamentele încrucișate de la genunchiul piciorului stâng) înapoi în teren și a performat spectaculos. Iar în tot timpul acesta a rămas la fel cum o știau și o iubeau fanii.
Vocală când era cazul, în forță în teren, de un firesc revigorant în afara lui. Și poate că tocmai în asta stă secretul fascinației pe care o stârnește Cristina, împreună cu o mână de alți sportivi care au atins astfel de altitudini ale succesului. În faptul că parcursul unui mare sportiv nu are cum să fie altfel decât obișnuit. Reușita sportivă nu are nimic miraculos. Înseamnă doar muncă, perseverență, convingere, eșec și, din nou și din nou, ridicare. Probabil că normalitatea acestui traseu este cea care îi face pe oameni să aplaude și să aștepte mereu mai mult.
Până la urmă, sportul la acest nivel de performanță nu este în ochii noștri decât o confirmare că lucrurile se pot întâmpla și dacă trec printr-un făgaș firesc, fără scurtături. Despre asta, despre lucrurile pe care și le mai dorește încă, după ce a câștigat aproape tot ce se putea, despre felul în care se privește pe sine, presiune, încredere și familie am vorbit cu Cristina pe când se afla în cantonament în Muntenegru, înainte de startul sezonului.
ELLE: Ai două surori, amândouă mai mari decât tine, nu?
Cristina Neagu: Da, mult mai mari, una cu opt, cealaltă cu 11 ani. Una dintre ele locuiește de foarte mulți ani în Spania, și este una dintre destinațiile mele preferate de vacanță în fiecare an. Oricât de scurtă ar fi vacanța, găsesc câteva zile să merg la ea, de zece ani. Merg și părinții mei de obicei, dar nu prea ne potrivim cu programul. Acum sunt toți în Spania, în afară de sora mea cea mai mare.
ELLE: Cât de importantă e familia pentru tine? Am tot citit că îți dorești una.
C.N.: Nu cred că există nimic mai important decât familia, bineînțeles că mi-aș dori să am propria familie la un moment dat, și copii. Îmi iubesc foarte mult nepoții. Sora mea a plecat de mică în Spania și așa s-a creat între noi o legătură și mai puternică. La început ne vedeam foarte rar, nu puteam să vorbim, altele erau vremurile. Îți dai seama că a plecat în Spania pentru o viață mai bună, nu pentru că îi era foarte bine în țară. A fost destul de greu la început, și s-a creat o legătură mai strânsă.
ELLE: Care e reacția lor la meciurile tale, la reușitele tale?
C.N.: Îți dai seama că sunt bucuroși, sunt triști când sunt eu tristă, mama face ture prin casă, nu prea poate să stea liniștită în fața televizorului. Mereu râd cu sora mea, că ele mai văd meciurile împreună. Și îmi spune mereu că nu stă liniștită, aleargă dintr-o parte în alta, îi agită pe toți. Și ea, și tata îi zic mereu: ‘Stai, domle, liniștită, că îi transmiți și ei’. E amuzant. Ei trăiesc mult mai intens decât mine, așa e când ești pe margine. Eu nu prea simt treaba asta…
ELLE: Și sunt îngrijorați, îmi imaginez, la accidentări. Mai cu seamă că sportul pe care îl practici e destul de violent și tu ești o țintă.
C.N.: Și mai ales că am avut o perioadă îndelungată în care am fost accidentată, mi-am rupt ligamentul la genunchi la un moment dat, m-am dus acasă și îmi aduc aminte că mama a început să plângă, tot eu trebuia să o liniștesc. Și mie îmi era greu, oricum, în clipele alea. E foarte greu pentru ei. Dar pentru mine nu e același lucru pentru că eu sunt obișnuită. Lor, de pe margine, orice li se pare foarte mult. Când sunt lovită, când mă doare ceva… Eu zic: eh, sunt lovită, mă doare puțin, o să treacă.
ELLE: Încă una, practic.
C.N.: Exact!
- Pulover din bumbac și fustă din mătase, ambele Sportmax, și teniși din piele, Max Mara (în toate imaginile), toate magazinul Max Mara.
ELLE: Când a venit momentul acela în care ai zis ‘E normal să mă și lovesc, e normal să nu îmi iasă uneori sau la fel de normal este să îmi iasă și să marchez de foarte multe ori’? Când intervine un nivel de experiență care să îți aplaneze îngrijorările?
C.N.: Să îți spun cum merge treaba, din punctul meu de vedere. În perioada de juniorat era mai mult o joacă. Lucrurile ieșeau; dacă nu ieșeau, bineînțeles că eram puțin tristă, eram copil. Orice copil e trist dacă îi iei jucăria, darămite dacă pierde un meci! Când am ajuns la senioare, au intervenit banii, pentru că eu nu câștigam în perioada de juniorat mai nimic. Și aici intervine presiunea. Și atunci stai și zici: ‘Acum e pe bune’. Nu mai e joacă, trebuie să te antrenezi mult mai mult. Trecerea la senioare a fost destul de grea, atunci am început să mă obișnuiesc cu loviturile. La senioare eram mai firavă, am fost mereu o fată slăbuță, și au început accidentările de tot felul, mă loveau foarte mult la antrenament, mai ales, și abia după aceea și la meci. Am început să mă obișnuiesc întâi cu loviturile de la antrenament și abia după câteva luni am zis: ‘Ooo, stai, că aici altul e nivelul’. Nu voia nimeni să mă lovească, dar antrenezi apărarea, astea sunt duritatea și viteza jocului. Nu ai cum altfel. Mi-am dat seama că trebuie să mă pregătesc altfel, pentru că loviturile erau altfel. Dacă atunci când eram mai mică treceam mai repede peste, la senioare se resimțeau altfel în corp. În primii doi ani m-am obișnuit cu gândul că sunt la cu totul alt nivel și că trebuie să fiu mai pregătită și mental. Și pe urmă, de la 22-23 de ani, am început cu problemele medicale grave. Și perioada aia m-a călit la 100%.
ELLE: Ca și cum accidentările te-ar fi făcut să știi că poți și asta.
C.N.: Da, chiar așa este. Nu m-am gândit nici o clipă că nu am cum să îmi revin. Știam de la început că în momentul în care fizic voi fi bine, psihic sunt deja foarte bine. Și că va fi doar o chestiune de timp să fiu aceeași jucătoare, aceeași persoană. Nu m-a dus în jos, m-a ajutat foarte mult în carieră.
ELLE: De unde venea încrederea că vei fi la un moment dat bine și că se va găsi o soluție pentru umărul tău?
C.N.: Din interior. În momentul în care m-am apucat de handbal, mi-a plăcut foarte mult și am știut după o perioadă foarte scurtă că este ceea ce îmi doresc să fac. Încrederea mea a crescut în fiecare zi, pentru că simțeam la antrenament și la meciuri că pot să fac foarte multe. Atunci când m-am accidentat nu m-am gândit nici o secundă ‘Doamne, ce o să fac, o să mai fiu la același nivel?’. Pentru că foarte multă lume îmi spunea că nu o să mai fiu. Poate eram, într-un fel, nebună. Într-un sens pozitiv. Mă gândeam că oricum o să fiu bine, pentru că handbalul îl am în sânge, de ce aș uita cum se joacă? Trebuia doar să nu mă mai doară umărul. Nu m-am gândit nici o secundă că nu am cum să îmi revin. Și asta m-a ajutat, pentru că în momentul în care mi-am revenit, la doar câteva luni, eram aproape aceeași jucătoare. Până m-am accidentat din nou, asta a fost problema. Și atunci am avut o perioadă, într-adevăr, în care am picat puțin psihic, era prea mult și pentru mine. M-am operat și după două-trei luni am stat puțin cu mine, mă uitam în oglindă și ziceam ‘ok, a fost greu, ai mai trecut prin asta, e timpul doar să urci! Gata, nu te mai uiți în spate, ușor, pași mărunți și o să fie bine’. A fost mai greu și a durat puțin mai mult, dar am reușit să o scot la capăt.
ELLE: Voi faceți și pregătire psihică la antrenamente?
C.N.: Nu. Au mai fost tentative, dar nimic semnificativ.
ELLE: Ar fi util?
C.N.: Ar fi, dar trebuie să fie cineva care să știe cum să lucreze cu sportivii de performanță și să fie lăsat să lucreze, în câteva săptămâni sau luni e foarte greu să vezi rezultate.
ELLE: Știu că în tenis se practică și știu că te și uiți la tenis și ești mare fană a lui Federer. Ce îți place la el?
C.N.: Mi se pare că presiunea la nivelul ăsta al sportului de performanță e cam aceeași, numai că la tenis ești singur. Dar și la noi, când iei anumite decizii, le iei de unul singur. Dacă decizi să arunci singur sau nu, sau e o aruncare de la 7 metri, oricum ești singur acolo. Presiunea e aceeași, te obișnuiești cu ea din postura în care ești tu. Și mi se pare că în tenis e fantastică lupta psihică. Un punct poate schimba întregul meci, trebuie să fii extrem de puternic. La Federer îmi place felul ăsta unic în care joacă.
ELLE: Și tu joci handbal într-un fel unic… care pare ușor.
Cristina Neagu: Dar la tenis oamenii ăia își depășesc non-stop limitele. Și fizic, și psihic, și mi se pare fantastic! Îl urmăresc pe Federer de mult timp și la început arunca cu rachetele, era mereu nervos. Cred că el a lucrat mult la nivel psihic, poate a și făcut meditație, pentru că nu este posibil ca la nivelul ăsta să nu respire pe teren. E incredibil, și modul în care joacă mi se pare senzațional, omul a reinventat tenisul. Îi apreciez pe alții, se vede că au muncit foarte mult, au avut talent. Dar Federer a avut acest dar și a știut ce să facă cu el. Sunt mulți
cu talent, dar au impresia că merge și cu mai puțină muncă. Ai niște sclipiri, câștigi meciuri. Când îl vezi pe Federer jucând, vezi altceva. Câștigă sau pierde, îți încântă ochiul.
Tricou din bumbac și fustă din lână, ambele Gucci.
ELLE: Nu crezi că și jocul tău e la același nivel de lejeritate la care pur și simplu pare că se întâmplă lucrurile?
Cristina Neagu: Îți dai seama că ajungi la anumite automatisme. Lucruri care altora li se par grele mie nu mi se par, probabil este unul dintre motivele pentru care mă păstrez la același nivel de atâția ani. Dar e greu să faci atâtea antrenamente, să exersezi, sunt perioade în care nu îți ies lucrurile. Dar oamenii deja se așteaptă să le faci, pentru că li se pare că le faci cu ușurință și nu înțeleg de ce acum poți și peste o lună nu îți mai ies. Și atunci ai parte de o presiune constantă. Și nu e vorba doar de tine, ci și de coechipierii tăi, și de oamenii care te urmăresc, de cei care te plătesc și așteaptă multe de la tine. Și trăiești constant cu presiunea. Dar, știi cum e, și să ajungi la cel mai înalt nivel e o armă cu două tăișuri, trebuie să fii mereu în top. Cum lași puțin garda jos, oamenii încep să vorbească.
ELLE: Te afectează când vorbesc?
Cristina Neagu: Eu nu prea citesc presa, gura oamenilor n-o s-o închidă nimeni. Dacă faci zece meciuri senzaționale, iar la al unsprezecelea nu joci bine, pentru că ești om, nu robot, unii oameni uită tot, și-l aduc aminte doar pe ultimul. Nu toți, sunt și cei care te susțin necondiționat. E greu să faci față presiunii, dar până la urmă asta trebuie să faci.
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
