În 2014, filmul de dans era mai degrabă un OZN în peisajul cultural românesc. Existau, desigur, câteva producții autohtone, dar nu mult mai mult de atât atunci când coregrafa și regizoarea Simona Deaconescu, împreună cu producătoarea Anamaria Antoci, au pus bazele primului festival de film de dans de la noi – Bucharest International Dance Film Festival. Succesul primei ediții le-a făcut să continue, iar cinci ani mai târziu sunt pregătite să ducă lucrurile la următorul nivel. Simona Deaconescu, care a studiat în paralel regia de film și coregrafia și a fondat propria companie independentă de dans, Tangaj Collective, este una dintre cele mai cunoscute coregrafe românce. Când vine vorba de BIDFF, însă, calitatea ei de artistă trece pe planul doi: „După ediția din 2016, asta mi-am propus – să nu am preferințe, pentru că eu, ca artist, nu pot să fiu egală cu mine ca programatoare la acest festival. Festivalul înseamnă altceva, este dedicat unei comunități, și niciodată nu este despre ce îmi place mie. Este despre ce e important de arătat, iar filmele trebuie să fie diferite, să atingă cât mai multe subiecte și interese estetice.”
De trei ani încoace, festivalul are și o competiție națională, ceea ce înseamnă că lucrurile au început să se miște. Am fost curios dacă există vreo temă comună a creatorilor români, iar Simona mi-a povestit că această secțiune e foarte asemănătoare practicilor de la noi, și din film, și din dans: „Poate e mult de spus că sunt filme de autor, dar fiecare regizor are o personalitate foarte puternică și o viziune clară asupra lucrului pe care vrea să-l spună. Și atunci este destul de greu să vezi un fel de trend sau să-i pui în aceeași categorie. E vorba și de generații diferite, cu interese diferite. Cei care migrează din zona de coregrafie vor avea o abordare mai abstractă, în care explorează corporalitatea. Cei care migrează din cinematografie vor veni cu un scenariu și o poveste mai clară la nivel narativ. Mulți sunt artiști vizuali, de obicei din zona asta vin experimente și inovații la nivel de imagine.”
În mod paradoxal, deși filmele sunt foarte diferite, există totuși o temă comună, legată de spațiu, de habitat. „Și pe mine mă preocupă, ca artist, spațiul în filmul de dans și poate e și pentru că dorim să ieșim din scenă și să explorăm exteriorul. Mi se pare mult mai interesant corpul într-un mediu natural sau într-un mediu urban”, spune Simona. Aceasta insistă în fiecare an ca filmele de deschidere și de închidere să fie unele puternice, important de văzut, cum ar fi And Then We Danced, o poveste de dragoste dintre un dansator și rivalul său, care intră în contradicție cu societatea conservatoare în care trăiesc.
Ai putea crede că niște scurtmetraje de dans sunt ceva mult prea nișat, dar anul trecut competiția internațională a avut sălile pline. Simona a fost uimită de cât de multă lume a venit și la secțiunea care prezintă filme de arhivă, așa că a continuat anul acesta cu Midnight Specials – o selecție de 16 filme realizate între 1927 și 1972 și care prezintă momente de dans în diferite contexte istorice. „Echipa CNDB și Corina Cimpoieru, care se ocupă de arhive, depun o muncă imensă – să cauți aceste filme care sunt te miri pe unde, să faci o selecție și apoi un program coerent din ele nu e deloc ușor. Avem un film mut în închidere, recitaluri internaționale – companii de dans sau dansatori care au venit în perioada comunistă la București și recitaluri românești. E foarte interesant să vezi ce se întâmpla în anii ’50-’60, ce fel de spectacole vedeau oamenii. Asta spune multe și despre felul în care trăiau.”
And Then We Danced
Sfârșitul de an este unul foarte aglomerat pentru Simona Deaconescu: s-a întors de la Montréal, unde a prezentat în cadrul Springboard Danse o instalație performativă care face parte dintr-o trilogie inspirată de post-punk și începuturile cyber-art. În timp ce citiți asta, lucrează din plin la festival, iar în octombrie va avea o premieră la CNDB cu cea de-a doua parte a trilogiei. Și tot cam pe-atunci va prezenta la Düsseldorf o piesă scurtă, de 10 minute, un dialog între o dansatoare din Estonia și un robot: „E un software în care am oglindit mintea lui Kadri, adică mai precis ceea ce Kadri crede despre mișcare. Ea încearcă să refacă un solo pe care l-a construit cu mine la un moment dat își acest fake AI (Zelda) încearcă să îi aducă aminte ce a simțit în momentul acela, cum a făcut mișcările, ce tip de energie avea, la ce se gândea. La un moment dat ajung să aibă o discuție amiabilă, dar intră și în contradicție. Kadri simte acum altceva. Îmi place ca în spectacolele mele de dans să existe umor și ironie, autoironie.”
Cele mai citite articole
Interesul Simonei pentru tehnologie și felul în care aceasta ne mediază experiențele este vizibil încă de la primele sale proiecte și este ceva ce continuă să exploreze. Să ne uităm, de exemplu, la Zona Martiska, un proiect inspirat de Călăuza lui Tarkovski, unde perfomeri sunt trei dansatoare și un roboțel care creează muzică în funcție de informația pe care o primește din spațiu. Proiectul va avea premiera în noiembrie la Torino. Coregrafa și-a zis anul trecut că nu va mai lucra cu tehnologie, pentru că simțea că ajunsese într-un soi de saturație ca artist și nu mai vedea ce anume aduce în plus această tehnologie („De multe ori, tehnologia nu face decât să dubleze ceea ce există pe scenă, a început să fie un fel de a împacheta proiectele frumos”), dar proiectele pe care le-a primit în ultima vreme nu au lăsat-o să facă asta. „Așa s-a nimerit, poate este pur și simplu o direcție pe care trebuie să merg, chiar dacă am refuzat-o la un moment dat. Se pare că mă cheamă.”
Deși se află pe un teritoriu nou de explorare, Simona Deaconescu spune că, chiar când ai impresia că ai făcut ceva nou, vei descoperi imediat că a mai făcut și altcineva ceva similar. Chiar în ziua când am stat de vorbă dăduse într-un catalog al unui festival peste o piesă scurtă a unui artist suedez cu un roboțel, dar asta nu o descurajează, ci îi spune că este pe un drum bun, că asta e o zonă validă de cercetat și nu numai o preocupare personală. „Mi se pare că ce fac eu este despre un fel de criză de percepție în societatea contemporană. Percepem foarte diferit totul, și prin prisma tehnologiei care există acum, dar și a faptului că suntem bombardați de informație. Și atunci totul devine super mediat. Mă interesează să aflu ce mai e uman în toată această lume, ce mai contează pentru mine. Și mă mai interesează și să creez un fel de atmosferă reflexivă pentru spectator. Nu îmi propun să îl emoționez pe spectator, nu mă interesează să plece în lacrimi, ci să intre într-o zonă în care să își pună întrebări. Nu trebuie neapărat să îi placă sau să îi displacă.”
Foto: Ciprian Ciuclea
Simona Deaconescu este unul dintre cei cinci tineri coregrafi selecționați în cadrul programului Emerging Choreographers ai Springboard Danse, care de 15 ani adună cele mai importante companii de dans și coregrafi din toată lumea. În iunie, aceasta a început la Montreal munca de cercetare pentru trilogia Sons and Daughters și a lucrat cu 15 dansatori din toată lumea, absolvenți ai unor facultăți de prestigiu, precum Julliard. Ce a fost o provocare atât pentru ea, cât și pentru ei, a fost faptul că aceștia aveau o formare de balet și nu erau obișnuiți să lucreze prin improvizație. Acolo a prezentat un work in progress și a stabilit liniile pe care ar vrea să le descopere, atât la nivel de mișcare, cât și de structură. „Una dintre direcții este ideea de tensiune mocnită, de strigăt – cum poți să strigi cu corpul tău. E ceva care stă să se întâmple, ajunge la o tensiune maximă, dar niciodată nu se întâmplă efectiv, e ca și cum ai trăi într-un suspans tot timpul. Asta e un fel de atmosferă care mie-mi place foarte mult.” Pentru cea de-a doua parte a trilogiei, Daughters, care va avea premiera la Centrul Național al Dansului pe 19 și 20 octombrie, Simona Deaconescu va lucra cu trei dansatoare, axându-se mai mult pe o perspectivă feminină. „Îmi place să deschid mici subiecte. Cum ar fi o discuție despre cum putem fi conectați chiar dacă ne aflăm la distanțe foarte mari sau despre viitorul corpului – unde este corpul nostru în viitor și cum a ajuns el să fie alterat. Nu spun alterat în sensul negativ, pentru că eu nu privesc toată infuzia asta de tehnologie ca pe ceva rău. Trebuie să ne asumăm că noi singuri am ajuns în această situație și e ceva ce noi cerem. Trebuie să găsim o modalitate de a trăi cu asta și de a fi conștienți de ceea ce se întâmplă, dar nu cred că este ceva negativ, post-apocaliptic sau complet distopic.”
Bucharest International Dance Film Festival a avut loc între 4 și 8 septembrie.
Foto: PR
Citește și:
La 5 ani după Palme d’Or: un interviu cu Nuri Bilge Ceylan
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
