„Îmi place în România, e țara mea acum și aici vreau să rămân, îmi spune Hind, o refugiată din Irak. Câți dintre noi, cei născuți aici, am putea spune același lucru? Statisticile plasau România, în 2017, pe locul al doilea în lume, după Siria, în ceea ce privește migrația. Din 2007 și până în 2017, vreo 3,4 milioane de români trecuseră granițele țării. În timp ce tot mai mulți români încercau să găsească un trai mai bun în alte părți ale lumii, sute de refugiați își găseau în România o casă nouă.
Criza refugiaților a atins cote maxime în 2015, când un număr fără precedent de persoane, aproape un milion, treceau Mediterana pentru a ajunge în Europa. În acea perioadă de vârf, conform deciziilor Comisiei Europene, România avea alocat un număr de 4.180 de refugiați pe care să îi primească și să îi integreze, însă, în realitate, numărul acestora nu depășise, până în 2017, 800 de persoane. Cu toate acestea, nu a durat mult ca în România să se instaleze o isterie generală împotriva „musulmanilor care aveau să ne treacă pragul țării și să ne ruineze spiritul național. De la cetățeni care protestau vehement față de primirea lor pe propriile canale de socializare, la oficiali care lansau afirmații rasiste, aveam de toate: „Tot oameni sunt şi ei, dar cum să-l laşi pe aproapele tău şi să-ţi îndrepţi atenţia asupra unui străin care-i şi de altă cultură, de altă tradiţie, de altă religie decât tine?, spunea primarul Ardudului, Ovidiu Duma, când se vorbea despre construirea unui nou centru de cazare pentru refugiați în localitatea pe care o administrează.
Încet, problema refugiaților a încetat să mai fie la fel de intens mediatizată, iar oamenii păreau că și-au mai pierdut din înverșunare. Totul până când citeau o știre sau vedeau un reportaj pe acestă temă și brusc se re-instalau resentimentele pentru „musulmanii sau „teroriștii care vor să ne ocupe țara. Sunt cuvinte încărcate de prejudecăți, și așa erau și viziunile românilor când se raportau la refugiații din Africa sau Orientul Mijlociu. Nefondate neapărat pe informații concrete, ci mai degrabă pe știri alarmiste și de multe ori false.
De ce România? Asta a fost una dintre primele întrebările pe care le-am pus-o refugiaților pe care i-am întâlnit. Iar toți mi-au răspuns că au venit aici pentru a avea o viață normală, o stare în care să nu le fie frică de moarte când ies pe ușă.
Dacă pentru noi pacea este un dat, pentru ei e o himeră. Mulți s-au născut în război, este singura realitate pe care o știu. Alții au fost nevoiți să își părăsească locul de origine, persecutați prin prisma orientării lor sexuale sau a religiei. Și probabil că acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să îl înțelegem când vorbim despre refugiați. Nici unul dintre ei nu și-ar fi părăsit țara dacă propria viață nu îi era pusă în pericol. Nu au plecat fiindcă aspirau la un job sau la o școală mai bună. Nu și-au riscat viața traversând marea, mergând pe jos sute de kilometri sau ascunzându-se în camioane pentru că se plictisiseră în țara lor. Și-au pus viața în pericol doar pentru a se putea bucura de un drept fundamental. Cel de a trăi.
Născută în război
Sara (o să-i spun așa fiindcă și-a dorit să îi fie protejată identitatea din motive de securitate) are 18 ani și vine din Afganistan. O întâlnesc într-o dimineață de sâmbătă și stăm de vorbă preț de o oră. Deși mi-ar fi plăcut să povestim mai mult, nu poate lipsi de acasă prea mult timp. Trebuie să își ajute mama la treburile casnice, să aibă grijă de cei patru frați și să se pregătească pentru Bacalaureat. În ciuda tuturor îndatoririlor, debordează de energie. Mă întâmpină cu un zâmbet larg, însă de câteva ori nu-și mai poate ascunde emoțiile și ochii i se umplu de lacrimi când își aduce aminte de viața din Afganistan sau de greutățile pe care le-a întâmpinat aici. Deși are doar 18 ani, Sara nu mai e de mult un copil, iar asta se vede în modul în care vorbește și în care privește viața.
S-a născut în anul în care în țara începea cel mai lung și mai sângeros război din istoria sa. Aproape 150 de mii de oameni și-au pierdut viețile, iar două milioane și jumătate au reușit să fugă, cerând statutul de refugiat în alte părți ale lumii. Sara face parte din minoritatea Hazara, unul dintre cele mai persecutate grupuri din Afganistan, de secole bune. La atacurile constante din partea talibanilor (pashtuni) s-au adăugat și cele ale grupării islamice ISIS, motivate de credința șiită a grupului etnic din Hazarajat.
Tatăl Sarei lucra în Parlament, încă un motiv pentru care familia era persecutată. „Primea multe scrisori în care i se cerea să treacă de partea talibanilor. Spuneau că, dacă refuză, o să fie omorât. Ultima amenințare ne-a făcut să plecăm. Aflaseră unde locuiam, unde mergeam la școală. Știau tot ce făceam. Tata venise în România la o conferință și nu s-a mai întors. A luat aici statutul de refugiat. Dar i-a fost foarte greu. Cum nu știa limba, nu a reușit să se angajeze și nu putea să ne trimită bani ca să vin și eu, împreună cu cei patru frați și cu mama. A durat doi ani până când am putut să venim și noi aici. Sara a reușit să ajungă împreună cu familia în România în siguranță însă lucrurile nu au stat la fel pentru mulți dintre membrii familiei sale: „Șase persoane din familia mamei au murit în apă, încercând să ajungă ilegal în Europa. Unchiul tatălui meu a murit pe drum, din cauza frigului. Fiul lui încerca să treacă granița ascuns sub un camion, dar după ceva timp a obosit și nu a mai putut să se țină. A murit și el.
Sara a crescut în sunetul bombelor și al atacurilor. Războiul și teroarea erau singurele lucruri pe le cunoștea și la care aproape că devenise imună. „Era ceva normal pentru noi. Când auzeam un boom, ne uitam unii la alții și spuneam «A, o explozie», atât. La școală mergeam dimineața, la ora unsprezece, și stăteam trei ore. De acolo și până acasă făceam un sfert de oră. Trebuia să ne grăbim înapoi acasă. Dacă întârziam cinci minute, mama credea că ni s-a întâmplat ceva. Nu puteam să mă plimb sau să ies din casă. Am stat aproape unsprezece ani în Kabul, dar nu cunosc decât zona în care locuiam. Străzile nu erau asfaltate și nici parcuri nu aveam. Dacă ieșeam, nu aveam siguranța că ne mai întoarcem. Mai ales că multe bombe erau puse la școli și la moschee. Au murit mulți colegi de-ai mei.
Despre mutarea în România, Sara spune: „A fost destul de greu. Stăteam șapte persoane în două camere. Chiar dacă tata acasă lucra în Parlament și a făcut și facultatea de Științe Politice, în România i-a fost foarte greu să se angajeze. Primul loc de muncă pe care l-a avut a fost ca paznic. Acum e puțin mai bine, lucrează la o tipografie. Când am ajuns aici, eu eram în clasa a noua. Dar fiindcă am plecat fără nimic din Afganistan, fără diplome sau alte acte, când am vrut să mă înscriu aici la școală mi-au zis «Păi și noi cum putem să te credem?». Am fost la cursurile de la Școala nr. 145 și la cele oferite de AIDROM (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România, n.red.) și în trei luni am învățat limba română. Apoi, după ce am luat diploma, am reușit să mă înscriu la liceu. Fiindcă nu ne ajungeau banii m-am și angajat. Mergeam la școală până la ora două, iar apoi la muncă. Nu era neapărat greu, îmi plăcea că mă ținea ocupată și nu mai aveam timp să fiu tristă.
La liceu a avut noroc de colegi și profesori înțelegători. Nu au discriminat-o și nici nu au făcut-o să se simtă marginalizată. Însă își amintește episoadele în care a fost condamnată și jignită pentru locul din care venea. „Eram odată în tramvai și au venit controlorii să îmi ceară biletul. Le-am arătat cardul de azil și le-am explicat că transportul este gratuit pentru solicitanții de azil. Nu m-au crezut și m-au obligat să cobor la Piața Unirii. Acolo s-au strâns o grămadă de oameni care au început să țipe la mine, să mă scuipe și să îmi spună că n-am ce căuta aici, să plec înapoi în țara mea. Că, pe lângă faptul că nu sunt de aici, mai merg și gratis cu tramvaiul. Altă dată eram în autobuz și cineva s-a luat de mine că purtam basma. Mi-a zis că aș face bine să mă întorc de unde am venit, fiindcă îi vine să vomite când mă aude vorbind. M-a rănit așa de tare că nici nu am putut să-i răspund. O săptămâna întreagă am plâns.
Dar Sara apreciază viața de aici și știe că nu își poate irosi timpul trăind în trecut. Merge mai departe, cu speranța la un viitor mai bun. Anul acesta se pregătește pentru Bacalaureat, iar apoi își dorește să intre la Facultatea de Medicină. La finalul întâlnirii noastre, mi-a spus: „Aș vrea doar ca lumea să se iubească mai mult. Să înțeleagă că, chiar dacă sunt o refugiată, sunt tot un om.
Drumul spre o viață normală…
Este lung și anevoios pentru cei mai mulți dintre refugiați. Cei mai mulți ajung în Europa ilegal, riscându-și viața pe mare. Preferă să piară încercând, decât să aștepte în țara lor o moarte sigură. Lupta nu se încheie nici măcar când cred că au ajuns într-un loc sigur. La nivel teoretic, România are un sistem bine pus la punct care să îi integreze. Realitatea este cu totul alta.
Dar până ca statul român să îi ofere protecție, trebuie să treacă printr-un proces complicat și părtinitor, de multe ori. Simina Guga, de la Salvați Copiii, lucrează de peste zece ani în domeniu și mi-a explicat pe îndelete cum funcționează lucrurile. „O persoană care cere azil ar trebui să fie crezută pe cuvânt și să i se aplice prezumția bunei credințe. Însă la noi se pleacă de la prezumția că ceea ce spui este neadevărat și trebuie să dovedești contrariul. Însă cum își poate dovedi, de exemplu, o persoană homosexuală orientarea sexuală? În Iran, conform legii Sharia, relațiile sexuale între bărbați sunt pedepsite cu moartea. Unul dintre puținii indicatori care le-ar putea garanta azilul în România îl reprezintă semnele de tortură fizică. Însă nici acestea nu sunt uneori suficiente pentru a le susține pledoaria. „De cele mai multe ori, cei care cer azil pe motivul orientării sexuale nu sunt acceptați, asta-i realitatea, spune Simina. Războiul, violența, refugiul forțat produc răni psihice extrem de adânci, iar cei mai mulți dintre cei care caută azil aici sunt traumatizați sever. Cu toate astea, trebuie să facă față unui interviu cu un ofițer care de multe ori îi tratează ca pe infractori. Le sunt puse aceleași întrebări de nenumărate ori, pentru a se asigura că spun adevărul, sau sunt puși să semneze declarațiile pe care le-au făcut, fără a se asigura că au fost transcrise corect. „Au fost cazuri în care oamenilor le-a fost respinsă cererea de azil fiindcă informațiile pe care le-au declarat erau scoase din context. Ofițerul nu înțelesese tot și a scris doar o frază, care nu mai avea nici un sens, adaugă Simina. Deseori, o altă problemă care îi împiedică să câștige protecția este legată de percepția pe care o au față de ce înseamnă „tortură. „Sunt întrebați dacă au fost torturați, iar ei spun că nu. Pentru că o femeie din Somalia nu știe că mutilarea genitală este o formă de tortură, e un lucru obișnuit pentru ea. Ca specialist ar trebui să îți dai seama că pentru persoana respectivă tortura înseamnă altceva față de ce reprezintă pentru noi. Asta este una dintre criticile pe care noi, cei care lucrăm în domeniu, le avem față de procedura de azil: că oamenii nu sunt ajutați, ba din contra. Unii dintre ei chiar mi-au spus că au fost întrebați «și dacă e așa periculos, de ce nu ai murit?», povestește Simina Guga.
Camionul verde al speranței
Cele mai citite articole
Rizin vine din nordul Irakului, din regiunea kurdă. Ca Sara, nu își cunoaște țara altfel decât în stare de conflict. Războiul era întregul ei univers. Soțul ei lucra în armată, iar ea era asistentă la unul dintre spitalele armatei. Viața le era pusă în pericol în fiecare zi, primeau amenințări cu moartea constant, așa că au decis într-un final să părăsească locul în care s-au născut. Și-au vândut casa, mașina, toate lucrurile pe care le aveau și în noiembrie 2016 au plecat ilegal. Ca majoritatea refugiaților, își doreau să ajungă în vestul Europei, în Germania sau în Franța, fiindcă auziseră că acolo condițiile de trai sunt mai bune. Din Irak au ajuns în Turcia, apoi în Grecia, în Serbia, și în cele din urmă în România. Singurele lucruri pe care le aveau cu ei erau două ghiozdane în care se aflau lucrurile copiilor și banii pe care îi strânseseră pentru călăuza ce avea să îi aducă în Europa. „Din Turcia și până în Grecia am venit cu un camion, am dat 7.000 de euro pentru patru persoane. Din Grecia până în Serbia a fost chiar mai scump, 9.000 de euro. Îmi aduc aminte că era un camion verde. În spatele scaunului de la șofer era un pat, și ne-am ascuns acolo. Aveam câteva ciocolate cu noi și le dădeam copiiilor când ajungeam la graniță, ca să stea cuminți, să nu facă gălăgie. Din Serbia până în România a fost cel mai greu. Nu mai aveam bani să plătim călăuza, așa că am venit pe jos. Nu mai aveam mâncare, ploua, și a trebuit să mergem timp de zece ore. Eu eram și gravidă în luna a doua. Copiii se plângeau că sunt obosiți, dar le tot spuneam că nu trebuie să ne oprim, le promiteam că o să ne aștepte o viață mai frumoasă.
La insistențele lui Rizin au continuat să meargă, până când au ajuns la Timișoara. Au stat acolo timp de trei zile la centrul de cazare pentru refugiați, iar apoi au ajuns la București. Aici au primit protecție subsidiară și adăpost. „Soțul meu suferă de epilepsie, așa că ne-au dat două camere. Dar condițiile erau grele la cămin. Erau foarte mulți gândaci, bucătăria o împărțeam cu alte cinci-șase familii. În ciuda condițiilor grele, fiindcă nu reușiseră să își găsească un loc de muncă, au rămas în cămin doi ani, timp în care s-a născut și cel de-al cincilea membru al familiei.
Dramele refugiaților nu se termină în momentul în care ajung într-o țară sigură. Rizin îmi povestește cât de greu i-a fost să se integreze, să reușească să își înscrie copiii la școală sau să găsească un apartament. „Nimeni nu acceptă străini aici. E foarte greu pentru noi, refugiații. Când ne-am mutat de la cămin, cei de la JRS (Asociația Serviciul lezuiților pentru Refugiați) ne-au oferit o sumă de bani pentru a plăti chiria unui apartament. Dar nimeni nu voia să ne dea în chirie o casă, cred că am văzut peste 50. Și apartamentul în care stăm acum e al unui arab, doar el a vrut să ne ajute. Apoi a fost greu să găsim un loc de muncă. Singurul loc pe care l-am găsit eu a fost la curățenie, iar soțul meu a reușit să se angajeze la o frizerie a unor turci. Și ca să o înscriu pe fiica mea cea mică la creșă a fost foarte complicat, fiindcă nu voia nimeni să o primească.
Discriminarea la adresa lor nu a încetat. „Odată, o femeie mi-a spus că sunt musulmancă și că se teme să nu am o bombă cu mine. Am încercat să îi explic că eu am plecat din țara mea tocmai din cauza bombelor. Cum aș putea fac una ca asta?. Deși când au plecat din Irak își doreau să ajungă în vestul Europei, Rizin și familia ei au decis să rămână aici. De ce? „Fiindcă am găsit aici o viață normală, fără război, și asta era tot ce voiam. Nu am venit pentru bani, ci doar să trăim fără teama zilei de mâine. Să nu îmi mai fie frică când copiii mei ies din casă.
Cei care se pierd pe drum
În cazul în care cererea de azil le este refuzată, cei care au solicitat-o au la dispoziție 15 zile pentru a părăsi țara, altfel intră în ilegalitate. Unde să se ducă? Cu ce bani? În cazurile fericite, în care au reușit să plece cu ceva bani din țara lor, cea mai mare parte a resurselor s-a dus către călăuza care i-a ajutat să ajungă în Europa. Singura șansă este să conteste decizia și să dea în judecată Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI). Însă aici se vor lovi din nou de un sistem care nu dă doi bani pe ei. Într-un articol publicat pe Rețeaua critică, Bogdan Rusu, psiholog în cadrul Fundației Icar şi al organizației Salvați Copiii, descrie situația câtorva persoane ale căror cereri de azil au fost respinse și care au contestat decizia. Cei mai mulți nu s-au întâlnit niciodată cu avocatul primit din oficiu. Nu sunt informați cu privire la cazurile lor, nu li se comunică deciziile luate, sunt lăsați de izbeliște. „Se uită cu cinci minute înainte să intre în sală, nu își dau deloc silința. Nu își dau seama că de prestația lor depinde viața omului, confirmă Simina Guga.
Fără reprezentare legală corespunzătoare, refuzurile rămân în picioare, ceea ce înseamnă că oamenii trebuie să se întoarcă în țările de origine. Adică în locuri în care sunt persecutați, în zone de război, în locuri în care întoarcerea poate fi sinonimă cu moartea. Dacă nu părăsesc țara după ce le-a fost din nou refuzată cererea, refugiații ajung într-unul dintre cele două centre de detenție, de la Otopeni sau din județul Arad, până când vor fi deportați. Centrele de Luare în Custodie Publică sunt structuri închise, în care migranții fără drept de ședere pot fi ținuți până la 18 luni. Dacă după un an și jumătate nu au fost deportați, sunt lăsați în libertate, având statutul de tolerați. Asta înseamnă că au acces limitat sau aproape inexistent la angajare sau la asistență socială.
Inspectoratul General pentru Imigrări (IGI) are în subordine șase Centre Regionale de Cazare și Proceduri de Azil: la Timișoara, Șomcuta Mare, Rădăuți, Galați, Giurgiu și București. Solicitanții de azil, refugiații sau cei care au primit protecție subsidiară (se acordă persoanelor care nu îndeplinesc condițiile pentru dobândirea statutului de refugiat, dar care au totuși nevoie de protecție internațională) pot locui aici atât timp cât se află în programul de integrare. Cei care au obținut protecție internațională pe teritoriul României beneficiază de ajutor material nerambursabil, în valoare de 540 de lei, acordat pentru un an de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, cu posibilitatea de prelungire pe alte șase luni. De asemenea, pot primi și o subvenționare de 50% din chirie de la IGI pentru un an după finalizarea programului de integrare.
Pe lânga asta, reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări mi-au răspuns la câteva întrebări, transmițându-mi că cei care au primit protecția statului român au parte și de consiliere socială și psihologică, și de cursuri de limba română organizate de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului prin inspectoratele școlare. Toate măsurile întreprinse de stat trebuie să îi determine pe beneficiarii de protecție internațională să se autosusțină, să devină independenți și să participe activ în societate. Citind toate astea, ai putea crede că statul român oferă un real ajutor refugiaților și că, deci, situația lor nu este foarte gravă. Dar realitatea contrazice numere, statistici și ordine de lege. De exemplu, Centrul Regional de Cazare și Proceduri de Azil București e descris de autorități că având cabinet medical, cluburi, sală de sport și spații de joacă pentru copii. Când am ajuns acolo, am dat însă peste o clădire veche, care părea mai degrabă părăsită și unde tencuiala stătea să cadă. Toți refugiații cu care am vorbit se plângeau de condițiile precare de trai de acolo, însă era singura variantă pe care o aveau.
Cât despre orele de limba română organizate de Ministerul Educației, ele se țin în București într-un singur loc, la Școala Generală nr. 145. „Oamenii sunt destul de dezamăgiți de calitatea cursului. Profesorii nu sunt specializați în a preda limba română ca limbă străină. Ei știu să o predea ca limbă maternă. Și de aici multiplele probleme. Spre deosebire de alte țări, noi bifăm că facem lucruri, că avem cursuri, dar practic nimeni nu se gândește că omul ăla nu se poate duce de la ora 13 la 15 sau de la 15 la 17 la cursuri, în cartierul Baicului. Fiindcă el încearcă să își găsească un loc de muncă. În Germania, de exemplu, le plătesc chiria o perioadă și le dau și bani. Timp în care singura lor obligație e să se ducă la cursurile intensive de limba germană oferite de stat. În România, dacă tu stai în chirie și primești 540 de lei, nu poți să plătești și chiria, și întreținerea, și mâncarea. E clar că o să te angajezi și dacă muncești nu ajungi la cursurile lor, spune Simina.
Integrarea lor în societate este primordială, însă sistemul nu pare că face altceva decât să le pună bețe în roate. De foarte multe ori, accesul la servicii le este îngrădit de actele care le lipsesc. Fără ele, este imposibilă continuarea studiilor sau obținerea unui loc de muncă calificat, fiindcă sistemul legislativ din România nu este adaptat acestor situații. Cei mai mulți dintre refugiații care au ajuns aici nu aveau nici măcar buletine, ca să nu mai vorbim despre diplome de studiu. Aflați în imposibilitatea de a demonstra studiile absolvite, erau înscriși automat în programul A doua șansă, în care ajungeau în clasa întâi, chiar dacă în țările de origine terminaseră studii universitare. „Practic, tot sistemul e făcut în așa fel încât, dacă nu ai educație dovedibilă, nu poți să faci nimic în țara asta. Doar să muncești ca necalificat, chiar dacă tu erai doctor în Siria, accentuează Simina.
Lucrurile stau total diferit în alte țări ale Uniunii Europene. Există sisteme prin care le sunt evaluate cunoștințele. Chiar dacă nu au acte, sunt înscriși la cursuri de calificare, li se oferă cursuri intensive de limbă, toate pentru a grăbi procesul de integrare. Scopul este de a-i face cât mai utili, fiindcă astfel vor putea deveni autonomi, vor avea un loc de muncă și astfel vor deveni plătitori de taxe. „Ei au o viziune, pe când în România e clar că nu există una. Fiecare e pe cont propriu, reușește cum poate. Se mai bat ONG-urile cu diverse instituții pentru ei, mai depunem o cerere, o petiție, mai ajungem în instanțe. Te lupți cu fiecare caz în parte, fiindcă la noi nu există o viziune de ansamblu, încheie Simina.
Punct și de la capăt
Hind vine din Irak și e unul dintre cazurile fericite. A plecat legal către Turcia, cu soțul și cei trei copii, și după trei ani a fost transferată în România. Sunt cinci ani de când a ajuns aici, timp în care viața i s-a schimbat complet. „Viața în Irak era foarte diferită de cea de aici. Pe lângă starea de război, statutul femeii e inexistent acolo. Eram tratată ca un animal, nu ca un om. Nu aveam voie să muncesc și nici nu am fost lăsată să termin școala. Trebuia doar să am grijă de copii și să fac mâncare. Nu aveam deloc libertate, nu puteam să ies din casă dacă nu purtăm hijab. În România a găsit, pe lângă liniște, un loc unde putea să facă toate lucrurile ce îi fuseseră interzise o viață întreagă. S-a despărțit de soțul care o abuza fizic, și-a găsit un loc de muncă și a locuit pentru prima oară singură, departe de familie, la 30 de ani. Când vorbește despre toate lucrurile pe care le-a realizat aici i se citesc pe chip fericirea și mândria. Îmi spune că România este casa ei acum și, deși o parte din familia ei este refugiată în Belgia, nu ar concepe să mai plece. Și-a găsit liniștea, singurul lucru pe care și-l dorea.
Povestea lui Hind arată că pentru unii dintre oamenii care vor să numească România acasă există o urmă de speranță. Speranța că mai mulți oameni persecutați în propriile țări își vor găsi liniștea despre care vorbea și ea. Pentru că, pentru unii dintre ei, războiul nu se sfârșește niciodată cu adevărat. Mulți sunt condamnați la o stare de conflict interior fără de care integrarea și adaptarea ar fi mai ușoare. Sub masca fericirii găsite pe un teritoriu sigur stau răni adânci, care nu vor putea fi vindecate prea curând. Iar uneori, nici teritoriul acela nu e atât de sigur, iar stigma îi însoțește peste tot. Nu stă în puterea noastră să schimbăm legile ce îi vizează pe refugiați, cum nu putem nici să schimbăm lipsa de empatie a funcționarilor care se ocupă de cazurile lor. Ce știu este că putem, cum spunea Sara, să îi tratăm cu omenie.
Citește și:
Femeile din România care chiar schimbă lumea
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
