Cristian Mungiu: 10 ediții de festival, 10 ani de amintiri

De pe dinăuntru, un festival arată cu totul altfel decât de pe dinafară. Ca invitat, am fost la mai bine de o sută de festivaluri de film, de la festivalul lui Emir Kusturica din Kustuland, sătucul lui cinematografic din munții Mokra Gora, unde am ajuns cu elicopterul, până la festivalul lui Aki Kaurismäki din Sodankylä, dincolo de Cercul polar, unde proiecțiile sunt round the clock, fiind zi polară. Am socotit însă că am petrecut mai multe zile din viață organizând Les Films de Cannes à Bucarest decât fiind oaspetele altora.

În 2009, Thierry Frémaux m-a invitat să-l însoțesc la Buenos Aires, unde organiza Ventana Sur – prima piață de vânzare a filmelor sud-americane pentru cumpărători europeni. Thierry Frémaux e delegatul general al festivalului de la Cannes. Adică, pe românește, omul cel mai important din lumea filmului. Ca să nu fie doar o piață de filme – adică niște mese unde oamenii încearcă să-și laude filmele fix la fel cum îți lauzi calul la dinți în iarmaroc – a organizat pe lângă și o așa-zisă „săptămână de film european“, ca să fie și ceva public. Filmele se arătau într-un mall, căci nici la Buenos Aires nu prea mai erau cinematografe de pe vremea noastră, cu o singură sală. Venise multă lume la filme, deși în mod obișnuit și acolo se merge preponderent la filme americane. Frémaux era de părere ca brand-ul „film european“ îi atrage. Eu i-am dat exemplul săptămânii de film european de la noi, la care nu venea mai nimeni. Am agreat că, în teritoriile mici, filmul european e cam mort – s-a zis cu el. Așa am ajuns la ideea că, de fapt, singurul „brand“ care mai poate atrage ceva spectatori la film non-american e Cannes-ul. Festival de Cannes, mai precis. Nu știe prea bine lumea ce e, dar pare ceva mare și cu vedete, deci cool.

I-am zis lui Frémaux că, după mine, într-o țară ca România, unde oamenii n-au mai avut cinematografe 20 de ani și s-au dezobișnuit să mai iasă din casă la film, singura chestie cu care ai mai putea eventual să-i scoți din casă ar fi ceva gen Les Films de Cannes à Bucarest – și că dacă nici așa n-ar veni lume, ar fi cazul să ne resemnăm. I s-a părut o idee foarte cool. L-am întrebat dacă ne-ar permite să încercăm așa ceva, în caz că aș găsi pe cineva să se ocupe. A zis că da – în măsura în care înțeleg că nu altcineva, ci chiar eu trebuie să mă ocup. Am cam dat înapoi. Oaspeții fac festivalul, și una e să fii invitat pe croazetă, alta la București. A zis că e OK, c-o să vină și el prima oară, deci or să fie și invitați. Și că pe urmă mai vedem. Dar mi-a zis „trebuie să mă primiți cu onoruri de stat dacă vin“.

După amiază, m-am întâlnit cu Alex Leo Șerban, care fix în perioada aia se mutase în Buenos Aires. Stătea într-o garsonieră micuță într-un cartier plin de platani. Am fost să vedem mormântul Evitei Perón, după care am ieșit la masă la o terasă dintr-o piațetă cu fântână pe Avelanda nu-știu-cum. I-am povestit de ce mai era pe acasă și de conversația cu Frémaux. I s-a părut foarte tare și m-a somat să nu cumva să scap ocazia. În seara aceea, un tovarăș de la Wild Bunch (agentul meu de vânzări) a zis că ne scoate – surpriză – în cel mai hip loc din Buenos Aires, care cică era al lui Maradona. Ne-am îmbarcat ca școlarii în niște van-uri și dă-i pe autostradă. Vreo 30 de kilometri. Era și Frémaux, și Xavier Giannoli și Vincent Maraval și alți invitați de pe la festival, pe sprânceană. Așa am ajuns pentru prima oară în viața mea la un bordel. Era extraordinar de stânjenitor căci, știindu-ne între noi de oameni serioși, la costum, stăteam ca oile deoparte ca să nu pară că ne-ar fi dat prin cap măcar să ne uităm la fete. Care fete, îmbrăcate toate în niște ciorapi, stăteau și ele laolaltă într-altă parte și beau cu paiele niște sucuri din partea casei. Ce să zic – parcă era o petrecere de clasa a cincea, când băieții și fetele trag cu ochiul unii la alții, dar încă se joacă separat (clasa a cincea de pe vremea mea, se înțelege). Am plecat înapoi spre Buenos Aires cu primul bus, iar pe drum i-am zis lui Frémaux că ok, de ce nu, am să încerc să fac un Les Films de Cannes à Bucarest dacă promite să vină – să vedem ce iese. „Cu onoruri de stat“ – mi-a zis.

Am ajuns acasă și m-am pus pe treabă. Nu prea știam de unde s-o iau, dar m-am cârpit cumva. Am sunat să invit regizori pe care îi știam bine, am cerut bani la CNC, am rugat prieteni mai cu relații să mă ajute și am încropit ceva. Nu știam dacă Frémaux vorbea serios cu onorurile de stat, dar am zis că mai bine să fiu on the safe side. Am făcut cumva și am contactat președinția și le-am zis: uite așa și pe dincolo, vine omul ăsta care, oricum ai lua-o, a pus cinematografia românească pe harta lumii, out of the blue, să-l întâmpinăm cum se cade, zic. Mă lămuresc oamenii ăia că decorație nu-i putem da, că nu permitea protocolul, dar că bine, o să-l primească președintele. Era Traian Băsescu pe vremea aia. Bun, zic. Mă pun, antamez sala Operei pentru seara de deschidere, luăm catering cu icre negre, invităm toată protipendada din București, îl rog pe Vincent Maraval să-l însoțească pe Thierry, să fiu sigur că nu se răzgândește, dăm un sfert din bugetul strâns pe biletul business al lui Frémaux, ne spălăm pe cap și așteptăm cu emoție.

Aloe vera: Planta minune pentru sistemul imunitar și digestiv

Barza albă - curiozități și informații mai puțin cunoscute despre berze

Top 25 cele mai bune cărți de dezvoltare personală

Ce trebuie să faci după ce cumperi un apartament

Cum se face coliva - rețete variate și ușor de preparat

Îl sun pe Lucian Pintilie și îl rog să fie de față, ca na, e ocazie mare, vine boierul la țară. Îmi zice: dragul mieu, aș fi vrut, dar tocmai în ziua aceasta nu pot, căci dau o masă pentru Michel Ciment, care îmi face onoarea să mă viziteze. Te poftesc și pe dumneata. Știam de la Leo că vine Ciment, pentru că Lucian Pintilie se sfătuia cu Leo pe meniu: oare ce i-ar plăcea invitatului? Mănâncă icre? Sau oușoare umplute? Un glacé de casă o fi bun? Așa am ajuns acasă la Lucian Pintilie, pe strada Gârlei, prima și ultima dată în viața mea, fix în ziua în care începeam prima ediție a Les Films de Cannes à Bucarest. Tot într-un octombrie era – îmi amintesc că îi cădeau nucile din copac domnului Pintilie. Eram la masă eu, Leo, Eugenia Vodă, Marie-France Ionesco – o mână de apropiați de-ai lui Lucian Pintilie. Eu, cel mai puțin apropiat de el, eram și cel mai nepoliticos. Ca să nu-l refuz, am agreat că trec „să iau o cafea“ în drum spre aeroport, dar atât – că masa era la 13, avionul lui Frémaux ateriza la 14:20, iar întâlnirea la președinție era la 16. Dar festivalului nu îi era dat să se nască ușor. Se făcea că, fix în ziua aia, francezii pun de-o grevă pe Charles de Gaulle și anulează zborurile. Să-mi stea inima și alta nu. Începeam să pricep cam cum devine cazul cu organizarea de festivaluri. Pun mâna pe telefon și încep să sun. La președinție. La Tarom. La Țiriac, să caut un avion privat. Și așa mai departe.

(Textul integral va apărea în numărul de noiembrie al revistei ELLE)

Foto: Dan Beleiu

A 10-a ediție Les Films de Cannes à Bucarest are loc între 18 și 27 octombrie. Programul festivalului este de găsit pe filmedefestival.ro.