În mod neașteptat, postările de pe Facebook ale lui Andrei Ciobanu în care își aduce aminte de experiențele amoroase din adolescență au ajuns să atragă un număr considerabil de fani, devenind o carte expusă în librăriile din țară și un cadou râvnit pentru zile de naștere. Îmi aduc aminte de acea perioadă pentru că eram în liceu (a IX-a sau a X-a), iar în timpul orelor mai puțin interesante un sfert din clasă se hlizea pe sub bănci cu telefonul în mână, în timp ce fiecare îi șoptea celui mai apropiat coleg: „Ai ajuns acolo când spune că…?’ sau „Trebuie să citești repede partea asta.’
Așa am ajuns și eu să citesc fragmente din aceste postări, înmânate de colega mea de bancă, ce își ducea mâna la gură după fiecare descriere explicită și spunea râzând printre degete: „nu cred, ce tare’. Nu mai știu exact firul narațiunii, dar îmi amintesc că am abandonat-o după ce am parcurs povestea despre actul sexual pe care personajul l-a avut cu Carla (nu am găsit nimic amuzant în acele rânduri, doar descrieri și comparații jignitoare aduse unei tinere). Având, totuși, curiozități despre modul în care povestea a căpătat contur vizual, i-am pus câteva întrebări regizoarei Cristina Iacob, cea care s-a încumetat să ecranizeze acțiunea din carte.
ELLE: Este mai greu să realizezi un film după o carte sau să construiești un scenariu de la zero?
Cristina Iacob: Cred că mi-a fost mai dificil după carte, pentru că nu îți permiți să faci orice. Trebuie să respecți personajele, plotul etc. Când scrii un scenariu de la zero, ai toată libertatea să te joci, să schimbi și să adaugi ce vrei. În cazul ăsta, ne-am jucat în limitele poveștii inițiale.
ELLE: Cartea a atras numeroase critici. Cum te-ai hotărât să realizezi filmul în ciuda comentariilor?
C.I.: Până să ajungă criticile la mine, citisem eu cartea. M-am regăsit în situațiile din poveștile lui Andrei din adolescență și am ras cu poftă la multe dintre ele. Mi-am dat seama imediat că are potențial de film. Este o poveste pentru adolescenți, un „roman al adolescentului miop” contemporan. Mie mi-a plăcut și se pare că și unui alt milion de tineri, de unde a apărut hotărârea de a o ecraniza.
Criticile au apărut în mod firesc din cauza titlului îndrăzneț și descrierilor deocheate din carte (asta pentru cei care au citit-o înainte să o critice). Și ‘Cele 50 de umbre ale lui Grey’ au avut fani și haters, chiar și trilogia ‘Sexus’ a lui Henry Miller a fost interzisă la vremea ei în Statele Unite și lansată la Paris. Se pare că orice conține sexualitate, deși există în fanteziile fiecăruia dintre noi, provoacă printre pudibonzi reacții acide. Ipocrizia e veche de când lumea, ca și cealaltă meserie… Arta are, în schimb, în vizor emoțiile omului, iar printre cele mai puternice emoții sunt cele erotice. Sper că sinceritatea abordării mele să se regăsească pe ecran.
ELLE: Din review-urile de pe librăriile online aflăm că povestea este sexistă pe alocuri, oferind descrieri jignitoare femeilor. Ce crezi despre aceste păreri?
C.I.: Aș spune mai degrabă că este autoironică. Balanța atârnă mai mult în categoria asta. Andrei am putea spune că se autojignește constant și cu talent. În plus, este un adolescent provenit dintr-o societate provincială, închistată în clișee macho învechite. Mi se pare improbabil ca un astfel de mediu să producă tineri pe placul talibanilor corectitudinii politice.
În plus, e o comedie, deci nu vom fi deloc cuminți și corecți, ci deseori transgresivi. Cred ca 99% din bancuri sunt jignitoare pentru cineva. Eu una fac mereu bancuri cu blonde sau despre regizori: știți de ce regizorii nu fac sex?! Pentru că s-a mai făcut! Știți care este diferența între Dumnezeu și un regizor? Dumnezeu nu se crede regizor. Mi-am jignit oare colegii de breaslă cu asta? Să fim serioși, râsul însuși constituie o jignire pentru ipocriți.
Vestea proastă pentru ei e că tot râsul se pare că prelungește viața. Alegerea le aparține. Serios vorbind, mi se pare un semn de inteligență și sofisticare să poți face haz de necaz sau să fii autoironic. Ca să nu mai zic de încrederea pe care ți-o dă. Amuzant sau nu, din studiile noastre, cei mai mulți fani ai cărții sunt fetele. Ceea ce-mi dă speranța că au umor.
Acum, cu noul val americănesc, au ajuns până și comediile să nu mai fie comedii, ca nu cumva să jignim pe cineva. E posibil să trăiești mai sănătos dacă te încui într-o farmacie, dar nu mi se pare o existență de invidiat. Libertatea presupune o doză serioasă de risc, pentru tine și pentru ceilalți. Copiii care se întorc cu genunchii juliți de la joacă vor avea ca adulți un sistem imunitar mai solid. Nu văd viața ideală într-o bulă indoloră, o văd plină de râs, de plâns, de revoltă și de uimire. Chiar dacă azi nu e la modă. Sper să ne revenim curând și să ne luăm mai puțin în serios, pentru că dacă ne dispare și umorul, așa cum dispare socializarea normală dintre oameni, vom deveni niște flori în glastră: prezentabile și iremediabil mutilate.
ELLE: Îți este teamă de reacțiile negative ale publicului?
C.I: Nu-mi este teamă de nimic. Frica este ceva indus, ea nu există. Vedeți unde a ajuns această țară a noastră din cauza fricii induse în comunism? Ea poate fi utilă pentru a controla masele, pentru a evita dezordinea, însă orice om care își depășește condiția instinctuală de animal știe că teama este absolut inutilă.
Cele mai citite articole
Reacțiile negative/critice justificate și inteligente, chiar mi le doresc, atâta timp cât vin de la oameni cu o minimă cultură cinematografică. Să fii ciufulit’ de către un bun partener de discuție este un excelent prilej de a evolua. În lipsa lor, eu sunt cel mai mare critic al meu și mă întreb de fiecare dată ce aș fi putut face mai bine și cum. Dacă ajungi să te temi de public, nu ai ce căuta în meseria asta. Ești ca acei politicieni care profită de avantajele democrației, dar în fond o disprețuiesc.
ELLE: De ce ai ales ca actorii să fie străini, iar filmul în limba engleză?
C.I.: Un băiat iubea o fată sau un băiat, iată o poveste valabilă oriunde în această lume. Asta a stat la baza deciziei mele de a ecraniza cartea în limba engleză. Sigur că de aici au decurs și alte avantaje, precum accesul la actori și profesioniști din toată lumea. Cu toate acestea, actorii nu sunt toți străini. Deși mi-am dorit ca actorii principali să fie vorbitori nativi de limba engleză, cel mai bun actor pentru rolul principal a fost Bogdan Iancu, un român extrem de talentat, care a fost peste toți ceilalți actori candidați la rolul lui Andrei, din toată lumea! Știa bine limba engleză, a fost antrenat de un profesor de accent, la fel ca toți ceilalți actori, pentru a avea cu toții același accent american.
ELLE: Cei trei protagoniști au fost aleși din 70.000 de candidați. Care au fost calitățile pe care le-ai căutat în fiecare dintre ei?
C.I.: Acea magie pe care o caut în fiecare actor. Nu știu să o explic în cuvinte, poate și de aceea fac filme. Poți să o ai și dacă după standarde ai fi „un urât”. Mă mai uit după ochi. Dacă ochii transmit, dacă-mi vorbesc fără cuvinte, dacă mesajul transmis astfel e perceptibil. Dacă actorii sunt dispuși să muncească mult, pentru că la fiecare film pe care l-am făcut a fost mereu enorm de lucru pentru actori. Știu că cer mult de la ei și că procesul e unul foarte stresant. Caut să văd de la început dacă și cât pot duce. Dacă nu, va fi un chin pentru amândoi.
ELLE: Există diferențe majore între narațiunea din carte și povestea din film?
C.I.: Cartea este una groasă, nu putea intra totul în mai puțin de două ore de film. Cu toate astea, filmul respectă povestea. Diferența majoră este în descrierea secvențelor de sex. În carte sunt folosite cuvinte explicite, în film nu arăt nuditate, dar folosesc analogii vizuale ce pot pune deseori mintea la contribuție, ele transformându-se în secvențe comice.
ELLE: Vedem în film mai multe scene despre sexualitate. Ar putea fi ele relevante pentru tineri, adolescenți, în scop educativ?
C.I.: Ele sunt transformate în ceva vizual și foarte comic, nu e nimic vulgar, nu mi-am dorit asta. Pentru că știu că putem mai mult decât să atragem publicul într-un mod atât de facil. Filmul este o poveste de dragoste, despre prima dragoste. Cu bune și cu rele, are multe momente de un adevăr dureros, conține secvențe dramatice, echilibrate însă de comicul de situație. Sigur că poate fi considerat și ceva educativ, având în vedere că prietenia dintre părinți și adolescenți e și astăzi ceva tabu. Încă nu le vorbește nimeni despre primul sărut. Mulți părinți cred că a-și expune vulnerabilitatea sau a căuta complicitatea propriilor copii le va știrbi autoritatea. Și uite așa devin un fel de statui sau ‘expirați’, cum le spun puștii.
ELLE: Care este cel mai important lucru pe care trebuie să îl rețină cei care văd filmul?
C.I.: Că este făcut de ai noștri, de o echipă majoritar românească și că da, se poate și la noi, cu condiția să vrem și să fim dispuși să tragem din greu pentru asta.
ELLE: De ce ar trebui ca oamenii să vadă acest film?
C.I.: Pentru pura delectare, după ce ies de la școală, facultate sau de la muncă. Pentru a-și regăsi, timp de două ore, emoțiile din adolescență. Spunem mereu ‘aș da orice să mai am odată vârsta aceea’. Ei bine, nu te costă decât un bilet de cinema. La ‘Oh, Ramona’, totul a fost odată… și încă o dată!
Citește și:
Sala de bal, o poveste despre nebunie și iubire
Foto: PR
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
