Cu două seri în urmă mi-am aprins ultima țigară din pachet. Ultima. Am aprins-o și am tras fiecare fum mai încet și mai adânc decât de obicei. Nu mă gândeam la nimic altceva, ci doar că va fi ultima oară când îmi inund plămânii cu nicotină. Gândul mă speria cumplit. Țineam țigara între degete și deja mă gândeam cât îi duc dorul.
Amânam ultimul fum. Am rămas doar cu o bucată mică de filtru. L-aș fi fumat, dacă aș fi avut cum. Mi-am zis că cel mai bine e să mă duc la somn. Dimineața, cu ochii semideschiși, m-am uitat la ceas: era prea devreme să mă trezesc. La o secundă, gândul că vreau o țigară m-a trezit instantaneu. A trebuit să mă țin ocupată: mi-am făcut micul dejun, am citit câteva știri și am intrat, din inerție, pe Instagram. Am plecat spre birou. Am trecut de câteva magazine și benzinării, însă am rezistat tentației.
În mod normal, până ajungeam la metrou fumam o țigară. Acum ce să fac? Să mergi, Gabriela, pur și simplu să mergi! Niciodată nu am văzut mai mulți fumători ca în dimineața aia. Am coborât din metrou și m-am trezit, într-un magazin, că ceream un pachet de țigări. Nu îmi mai aduc aminte când l-am deschis, doar că m-am așezat pe o bancă și că minutele următoare m-au umplut de liniște. Rezistasem trei ore și jumătate de când mă trezisem.
Sună exagerat dacă nu fumezi, dar înlocuiește țigara cu sticla de Coca-Cola, de vin, cu o cafea, cu o prăjitură, cu persoana iubită, cu Instagram-ul. Cu toate lucrurile de care avem nevoie, care ne fac dependenți. Dependențele (de iubire, de oameni, de muncă, de sex, de obiecte sau substanțe) sunt atât de înrădăcinate în viețile noastre încât de multe ori se transformă în automatisme de care nu suntem conștienți. Mai ales cele acceptate de societate. Nimeni nu o să te blameze dacă primul lucru de care ai nevoie în fiecare dimineață e o cană mare de cafea. Lucrurile se schimbă când îți începi ziua cu o doză de heroină.
Conform Agenției Naționale Antidrog, în 2017 numărul consumatorilor problematici de opioide la nivel național era de 20.288. Dintre aceștia, consumatorii de heroină sunt 1,6 la mia de locuitori trecuți de 15 ani, dar în acest calcul sunt incluse doar persoanele care au căutat tratament, au ajuns la urgențe sau au intrat în programe de schimburi de seringi. Ceea ce ce poate să însemne că în realitate sunt mult mai mulți. De altfel, heroina continuă de ani buni să rămână cel mai consumat opioid ilegal din Europa, asta deși în ultima vreme câștigă teren variantele legale. În 2016, un raport al Uniunii Europene estima că 1,3 milioane de consumatori de opioide din UE sunt expuși unui risc ridicat.
Deși nu poți compara dependențe atât de diferite, dependențe sunt toate. Și în acest sens toți suntem dependenți de ceva sau de cineva. Totuși, când vorbim de adicția de droguri, suntem obișnuiți să condamnăm, să judecăm și să întrebăm cu dispreț și lipsiți de empatie: „Dar de ce nu te lași?“. Ce idee magnifică! Probabil că nici unuia dintre ei nu i-a trecut prin cap până acum.
REALITATEA DE PE TEREN
E marți. Mă întâlnesc cu cei de la centrul ARAS (Asociația Română Anti-SIDA) la ora 12 la centrul lor. Eu și colegul meu fotoreporter, împreună cu patru voluntari ai asociației, ne urcăm în ambulanță și plecăm spre Ferentari. Ei pentru a colecta seringi folosite de dependenții de heroină și pentru a le oferi altele noi, în cadrul unui program de reducere a riscurilor de infecții printre grupurile vulnerabile, pe care îl derulează din 2002, noi pentru a observa cum arată lucrurile acolo unde ele se întâmplă.
Ajungem în primul punct din Ferentari la ora 13. Ambulanța poposește în ceea ce s-ar fi vrut a fi o parcare, dar e de fapt un mic teren între blocuri. Nu apuc să cobor bine din mașină, când, în oglinda retrovizoare, văd deja cum se adună oameni și se așază în șir indian, așteptând să se deschidă ușile. Sunt vreo șase la început, unii dintre ei purtând găleți galbene în care au seringile deja folosite. Sunt rugați să se îndepărteze de ambulanță și să le răstoarne pe toate în alte recipiente, aduse special pentru colectare.
„Câte ai?“ „200!“ „Pune-le aici și du-te să îți iei altele. Zi-i să-ți dea 100.“ Se întorc apoi, spun un cod, alcătuit din nume și data nașterii, și își așteaptă porția. 50 de seringi din start, plus jumătate din cele folosite. E un proces binecunoscut de toată lumea, iar firescul situației e bulversant. Nu trec mai mult de trei minute și dintr-odată tot mai multe siluete ies de după blocuri și din mașini. Tineri, unii chiar adolescenți, fug către noi. Pe fețe li se citește nerăbdarea, care uneori seamănă cu fericirea. Ca în dimineața de Crăciun. Se agită, au mișcări rapide și încearcă să ajungă printre primii, îmbulzindu-se și strecurându-și trupurile slabe printre ceilalți.
În spatele lor, bărbați și femei trecuți de prima tinerețe își târăsc corpurile mai greu, iar privirile lor nu au agerimea celorlalte. Sunt resemnați, vin agale către ambulanță. Trupurile le sunt schingiuite de prea multe urme ale injectărilor. Răni deschise, picioare de dimensiuni nefirești, umflate și înnegrite, bucăți întregi de piele lipsă, ce lasă la vedere carne infectată, mâini pline de tăieturi ca niște linii drepte, dinți căzuți și cariați. Descrierea peisajului, însă, nu cuprinde și lipsa de viață care plutește în aer.
Treaba unui reporter e să pună întrebări, însă în fața mulțimii de aici mă blochez, iar întrebările cele mai evidente devin redundante. Cum te simți? Ce s-a întâmplat? Cum ai ajuns aici? Stau într-un colț și privesc cum numărul oamenilor veniți la schimbul de seringi crește. Acum zece, apoi 20, după două ore număr deja peste 100 de persoane: părinți cu copii de mână, oameni în vârstă, adolescenți de vârsta liceului, câțiva tineri care coboară din mașini și o mână de oameni fără adăpost. Lângă mine se așază un tip care după statură pare doar adolescent, însă fața și firele albe din barbă îi trădează altă vârstă. Are cu el un cățel. Mă joc puțin cu el. Îl întreb cum îl cheamă și răspunde mândru: „Bella“.
Îmi povestește vesel că o are de un an și jumătate și că o iubește ca pe ochii din cap. Dumitru este un om fără adăpost, toată viața lui e în rucsacul pe care îl poartă în spate. Îl desface și îmi arată ce are înăuntru. Pentru el – o pâine, iar pentru Bella – patru pungi cu hrană pentru câini. „Uite, i-am luat și recompense. Îi mai dau din când în când, o mai răsfăț.“ Începe să îmi povestească despre viața lui, în timp ce scoate un castron, îl umple cu apă și îi dă câteva bobițe cățelului. A lucrat ani buni în Grecia, pe un vapor. Se descurca bine, era apreciat de colegi, iar visul lui era să strângă bani pentru o casă. A muncit mult, a făcut economii, s-a întors în țară și lucrurile păreau că se așază.
„Nu am fost un om școlit, nu prea știam eu cum e cu actele, cu astea“. Așa a trecut casa pe numele surorii lui. Iar de aici până să ajungă în stradă a fost doar o chestiune de timp. Dat afară din propria-i casă de sora lui, Dumitru a ajuns acum să doarmă pe unde apucă, sub un pod când e mai cald, pe lângă canale iarna. De atunci a început și să se injecteze cu heroină. Acum e dependent. „Nu mai am ce să fac acum, asta e. Nu mai am familie, dar o am pe Bella, ea e totul pentru mine.“ Discuția se termină abrupt, fără să aflu detalii, însă îl rog să ne lase să îi facem o fotografie și acceptă bucuros, mândru că Bella e pozată. „Știi ce te rog ? Poți să-mi scoți o poză și să mi-o dai și mie? E singurul lucru care mi-ar rămâne în viața asta.“ După două săptămâni mă întorc în Ferentari, sperând să-l găsesc acolo, însă Dumitru nu vine să-și ia seringile. Sau poza.
Între timp, la ambulanță numărul seringilor folosite continuă să crească. Sunt aduse în pungi, în sticle de plastic sau găleți. Nu ajung întotdeauna în recipientele speciale, iar voluntarii le adună pe fiecare în parte, să nu rămână vreuna pe jos. Mulți dintre consumatorii de heroină sunt seropozitivi sau au hepatita C, iar pentru a nu refolosi seringile și a nu transmite mai departe virusul, primesc săptămânal marfă nouă. Farmaciile refuză să le vândă, crezând că astfel ar încuraja consumul de droguri. În realitate lucrurile nu stau așa. Odată ce un dependent face rost de heroină, modul în care ea îi ajunge în vene e doar un detaliu. Așa ajung să folosească seringi pe care le-au utilizat și alții înaintea lor și să se infecteze. De asta se distribuie seringi, pentru a minimaliza riscurile.
La coadă își așteaptă rândul liniștit un tânăr îmbrăcat îngrijit, cu tatuaje pe ambele mâini. La o primă vedere nu transmite prea multe. Nu e nici volubil ca restul tinerilor și nici nu i se poate citi ceva pe față. Intru în vorbă cu el. E extrem de deschis și îmi răspunde la toate întrebările. Îmi povestește că a început să tragă heroină de la 14 ani. „Din cauza anturajului. Toți trăgeau și am vrut și eu să văd cum e.“ După aceea nu a mai putut să se lase. Nu găsea un motiv suficient de bun pentru care să o facă. Viața lui pendula între a face rost de bani pentru heroină și a se injecta.
Așa a ajuns să comită infracțiuni și să își petreacă un an la închisoare. Lucrurile s-au schimbat când a cunoscut-o pe Roxana: „Iubirea m-a salvat. Dacă nu era ea, nu mă lăsam atunci“. El lucra ca tâmplar, ea ca infirmieră, își luaseră o casă, o mașină, iar în scurt timp au devenit părinți. „Alice o cheamă, stai să ți-o arăt, să vezi ce frumoasă e. Acum mă duc la ea să o văd. Nu mai stăm împreună, m-am despărțit de Roxana, m-a înșelat și de atunci m-am apucat iar de droguri. Ea a rămas cu casa și eu stau pe unde apuc, nici nu mai muncesc.“ Fața i se întunecă. „Nu mai pot s-o iau de la capăt, nu mai văd nici un rost, nici măcar pentru Alice. E mai puternic drogul decât orice, nu am ce să fac. Îmi dă așa o stare de somnolență, nu știu cum să îți explic, nu te mai interesează nimic, parcă nu mai am nici o problemă, uit de toate.“
Chiar dacă ar vrea să se lase, în București sunt doar două centre de dezintoxicare pentru adulți, unul la Spitalul Obregia (separat
pentru femei și bărbați) și unul la Sfântul Stelian, și două pentru copii, tot la Obregia și la Spitalul „Grigore Alexandrescu“. Între timp, interlocutorului meu îi sună telefonul și îmi spune că îl caută fiica lui. Își ia seringile și trupul său de nici 60 de kilograme se pierde în mulțime.
Cele mai citite articole
Scenariul lui nu diferă cu mult de celelalte povești pe care le aud. Un alt tânăr, de 25 de ani, îmi povestește că a început să consume de la 14 ani „din curiozitate, cu anturaju’, îți dai seama“. Acum stă pe străzi, în zona Gării de Nord, iar până de curând a fost la penitenciar, pentru tâlhărie. Mâinile și picioarele îi sunt distruse de semne, nu mai are unde să se injecteze, așa că a început să o facă în gât. Gâtul și zona inghinală sunt ultimele părți din corp – și cele mai riscante – pe care le folosesc consumatorii de heroină. „La pubiană“ e deja un reper comun în conversațiile lor.
Un cuplu se apropie de ambulanță, amândoi pe biciclete, iar ea duce pe ghidon găletușa galbenă, plină cu seringi. El a început să se injecteze de la 14 ani, ea de la 19. „Cu prietenii am început. Am zis că pot să mă las oricând, că nu sunt dependent.“ Au trecut mai bine de 15 ani. „Am încercat să mă las, dar e nasol rău. Te dor toate oasele, te iau transpirațiile, tot corpu’ te doare, nu am cum să-ți explic ce dureri simți când ești în sevraj. High-ul pe care ți-l dă heroina ține de la zece minute, dacă te-ai obișnuit să bagi mult, până la vreo două ore. De obicei, ca să nu intri în sevraj, ai nevoie cam de vreo trei doze pe zi. Da’ când bag e bine, îmi dă așa o stare de amorțeală, nu mai simt nimic. Am fost și la pușcărie, pentru furt, da’ și acolo am luat. Ne puneau să muncim pe șantier și așa ieșeam. Mai veneau prietenii și îmi lăsau când nu erau polițiștii atenți, le aruncau pe lângă mine. Bine, și în pușcărie faci rost, da’ e mai scump. Dacă afară e 50 de lei, acolo ajunge și la 100 de euro.“
În trei ore și jumătate, în cele două puncte de întâlnire din Ferentari vin mai mult de 200 de oameni. Mă mai întorc o dată acolo. Apoi, într-o noapte, parcurg cu echipa ARAS un traseu mai complex unde se fac schimburi de seringi. De la Horoscop, în Unirii, la Romană, apoi la Iancului… Se adună și mai mulți oameni care par că nu mai au șanse să părăsească tărâmul dependențelor. Dar pentru unii se poate. Sunt cei care au înțeles că poți să mergi mai departe. Și care au avut și noroc.
STELA VEDE LUMINA
Stela a luat-o de la capăt de mai multe ori decât poate cuprinde mintea oricăruia dintre noi. După ce a fost eroina unui material pe Casa Jurnalistului în 2014, a devenit (cel puțin între oamenii din jurul meu) un fel de simbol al celor care au reușit să învingă dependența. Îi scriu pe Facebook despre materialul pe care vreau să îl fac și ne vedem a doua zi. Stăm de vorbă la o terasă preț de patru ore și jumătate, până ne dau afară chelnerii. În timpul ăsta trec de la plâns la hohote de râs. Așa e Stela. Are o poveste de viață teribilă, însă umorul și modul în care își povestește traumele te umplu de speranță. Că poți și tu să o iei de la capăt.
Îmi spune că îi e greu să vorbească despre familia ei, despre copilărie, însă o face oricum. „Ca oricare, îți dorești o familie închegată, unită, dar la mine nu a fost așa. Tata era șofer pe TIR și nu prea stătea pe acasă. Maică-mea a început să îl înșele cu văru’ lui. S-au despărțit când eram în clasa întâi și de atunci am fost cal de curse între Târgoviște și Pitești. Mama s-a recăsătorit cu altcineva și ăla a început să aibă pretenții să îi zic eu tată. A și început să ne bombardească. Așa că la 12 ani m-am mutat la mama lu’ mama. Aveam acolo un văr care lucra la fabrica de biscuiți și m-am angajat și eu. Am renunțat la școală. Am început să fac bani ca lumea. Lucram și schimbul unu, și doi, și trei.
Iarna dormeam pe cuptorul de la biscuiți, că era cald acolo, și pe timp de vară dormeam pe răcitor. La 14 ani mi-am luat casă, mă întrețineam singură. Da’, vezi, niciodată nu știi ce îți rezervă viață. Îți faci niște visuri, planuri, da’ nu știi ce te așteaptă. La 16 ani și jumătate au încercat trei tipi să abuzeze de mine. Nu au reușit să-mi facă nimic, da’ eu am intrat la pârnaie pentru tentativă de omor. Au zis că ne-am luat de la jocuri de barbut. Nu m-a crezut nimeni, erau trei contra una. Am stat 17 zile pe arest și apoi m-am judecat pe afară. Am rămas la doi ani. Atunci s-a produs click-ul. Am zis că dacă propriul tău văr, care era ca un frate, încearcă să abuzeze de tine…Pentru mine nu mai exista nimeni. Îl purtam doar pe tata în memoria mea. Știi ce înseamnă ca timp de 20 de ani să nu îți curgă nici o lacrimă? 20 de ani! Eu am făcut terapie multă ca să pot, emoțional, să trec peste. Eram sloi. Atunci m-am schimbat. Mi-am tăiat păru’, m-am apucat să sparg, să fac prostii, mi-am făcut brigade.“
Viața ei s-a schimbat de atunci. A început să comită infracțiuni, să consume droguri și să frecventeze pușcăriile. „Când furam, mereu dădeam la amărâți, eram un fel de Robin Hood. Dacă făceam o șmecherie, a doua zi dădeam la o familie care avea patru-cinci copii, le umpleam portbagaju’ cu tot ce aveau nevoie, bani de întreținere, de toate. În ’96 am început cu drogurile, când aveam 20 de ani. Prima oară am tras la folie. Pe folia de la ciocolata Africana. Dar nu eram dependentă, trăgeam așa, din când în când. De-abia în 2000 am început să mă injectez. E o senzație unică, o cauți toată viața. O făceam ca să depășesc stresu’, problemele. Eram în urmărire generală atunci. Heroina e un drog care te face să te simți mort în interior, ești pasiv, indiferent, nu simți durere, emoții, absolut nimic. Așa m-am infectat cu HIV. Am aflat că am HIV când am intrat la pușcărie, la Rahova. De atunci jumătate din Stela a murit. N-a mai fost Stela aia nebună, caterincă, umor. Nu mai era… Un an de zile mi-a luat ca să mă obișnuiesc cu ideea.“ În închisoare a cunoscut și dragostea pentru prima dată, alături de Denisa.
„În 2005 m-am eliberat. Aveam o prietenă care mi-a zis să mă duc în vacanță cu ea, în Italia. Și cum am ajuns acolo m-am pus direct pe treabă: am început să fur, să fac bani, să mă droghez cu cocaină. Denisa se eliberase și se angajase ca asistentă tot în Italia. Eu nu am vrut să stau acolo și așa am stat mult timp Italia-România. După aia am început să îmi iau paranoia, că ea are pe cineva. Și așa am început să mă injectez din nou după cinci ani. Nu știam că sufăr de depresie și am început să mă droghez în așa hal că cinci grame pe zi nu însemnau nimic pentru mine. Nu mai luam tratamentul, nimic, mai aveam puțin și o dădeam în septicemie, că nu mai aveam unde să mă injectez, nu mai aveam vene. Arătăm ca un cadavru, da’ nu mă vedeam.“ S-a internat în spital, însă a fugit imediat. A revenit la puțin timp și a început tratamentul cu metadonă. Metadona este un opioid de sinteză care se folosește ca substitut pentru dependenții de heroină – în București funcționează patru centre de stat care livrează terapie de substituție gratuit și încă patru în care terapia este plătită. Cum e de așteptat, centrele de stat au un număr foarte mic de locuri față de nevoile orașului.
„Dimineața băgam metadonă, seara când pleca doctorul, mai băgam heroină. Când îl vedeam pe doctorul Abagiu cât își dădea silința pentru mine, să mă fac bine, mi-am zis că nu mă mai droghez atât. Ca să nu-l dezamăgesc pe omu’ asta. Am plecat din spital, am zis că mă mai droghez dimineața și seara câte una, atât. Apoi am avut un episod când, din cauza drogurilor, m-am enervat rău și dacă aveam glonț pe țeava pistolului eram în stare să trag. Și atunci am zis că gata, o termin cu heroina. În momentul în care iei o decizie de genul asta, în primu’ rând trebuie să schimbi anturaju’. Și am luat decizia să plec din cartieru’ în care am stat 17 ani, în Militari. M-am mutat în Sălaj și am început să merg la terapie săptămânal. Dar tot nu eram bine, apoi am dat-o în băutură, am început să beau, vreo doi ani de zile, două sticle de vodcă, cam așa, pe zi. M-am îmbolnăvit și cu hepatita C, că așa am dat și în ciroză. Ăla a fost un alt moment în care am zis că e timpul să pun stop.“
De atunci viața ei a căpătat cu totul alt sens. „Crede-mă, eu sunt alt om… Nu mai e ăla care a fost până acum câțiva ani. Mi-am dat seama că poți să te distrezi și fără să bei, și fără să consumi, eu nu concepeam lucrul asta. Și acum am momente când stau în pat și mă uit la mine și zic băi, eu sunt Stela? Încerc să aplanez lucruri, sunt pacifistă“, îmi spune amuzată de ce a ajuns azi.
În ultimii ani a făcut multe pentru cei din jur: a deschis un centru comunitar în Sălaj, cu ateliere de teatru, muzică și pictură, colorând lumea prea gri a copiilor de acolo. Pe 60 dintre ei i-a dus la munte pentru prima oară. „Copiii ăia n-au știut să iasă din Ferentariul ăla. Când am coborât cu ei din tren, au zis «Vai, zici că sunt desenați!». Am înnebunit, tu îți dai seama? Am mâncat, i-am dus la restaurant.“ Povestea aceasta ar fi rămas doar o anecdotă în desfășurarea serii dacă, la plecare, nu ar fi recunoscut-o un puști care s-a apropiat de noi. „Stela, ce faci? Mă mai ții minte? Veneam la centru, m-ai dus la munte odată.“ S-au îmbrățișat și cum i-a dat drumul, Stela l-a pus să îi arate mâinile. „Nu, nu, stai liniștită, nu bag nimic.“ L-a întrebat cum e cu școala, au mai vorbit despre câteva cunoștințe comune și l-a pus să promită că nu se apucă de prostii.
Însă Stela nu are stare. „Mi-am zis că trebuie să mă apuc să fac ceva pentru drogații mei. Am fost team-leader la o spălătorie din Pipera care avea angajați numai oameni din grupuri vulnerabile: foști consumatori, oameni ai străzii. Timp de doi ani de zile, mă trezeam la cinci dimineața, ca să fiu la șapte jumate în spălătorie. Ce exemplu le dădeam eu dacă veneam la opt-nouă acolo? Trebuia să fiu un model pentru ei, să îi disciplinez. Îi puneam să se spele, le aduceam până și pijamale de la mine, parfumuri, tot ce aveau nevoie. Și cel mai important, îi învățam să nu pună mâna pe nimic, nici măcar o monedă de 50 de bani. Făceam multă consiliere cu ei. Unul dintre băieți de-abia ieșise din detenție, l-am băgat pe tratament cu metadonă, făceam consiliere permanentă cu el. Eu n-am avut parte de ajutorul ăsta, dar încerc să vi-l dau vouă. Să vă ridic o treaptă, două, maxim trei, de aici încolo e treaba voastră, așa le spuneam. În momentul în care eu am căzut, s-au pierdut și ei. Pentru mine a fost o durere mare. Să-i vezi că s-au întors de unde i-am luat m-a afectat rău.“
A încercat întotdeauna să ajute și să îi facă pe ceilalți să învețe din greșelile ei. A ținut sesiuni la școala de vară despre droguri și HIV studenților, a făcut consiliere cu dependenții de heroină. Acum vrea să facă campanii antidrog în școli și o sală de box pentru copii. „Nu vreau să fac promisuni, dar ce îmi pun în cap, aia fac. Nu mă las. Vreau să fac o sală de box pentru copiii din Ferentari. Decât să stea pe acolo, prin gunoaie, e bine să aibă o activitate. Să dea la sac, să scoată tot ce e rău din ei. Omu’ nu mai știe ce e bunătatea. Dacă vezi trei oameni dintr-o sută că-ți zâmbesc, zici wow, magie! Și în metrou, mă uit, toată lumea stă cu ochii în telefoane, nimeni nu se uită la tine. Băi oameni, fiți mai buni, mai înțelegători, uită-te la ăla de lângă tine. Iubirea învinge orice, dar dependenții nu au parte de dragoste și afecțiune. Amărâții ăștia nu se droghează de plăcere, e modalitatea lor de a face față societății și oamenii îi consideră niște gunoaie.“
Recuperarea Stelei poate să ne servească o doză de optimism. La fel o fac și țările care au reușit să țină în frâu fenomenul dependenței de droguri, fără a reuși vreodată să-l controleze până la capăt. Printre cei care lucrează în domeniu, Portugalia se conturează ca un tărâm mitic. După ce consumul de droguri a fost dezincriminat acolo în anii 2000, după ce discursul public a trecut de la a-i portretiza pe utilizatori drept infractori la un ton mai înțelegător și după ce fiecare medic, ba și unii farmaciști au putut să consilieze utilizatorii de droguri spre terapii de substituție sau consiliere psihologică, țara a cunoscut progrese spectaculoase. Între timp, România derulează programe antidrog pe litoral, la momentul la care scriu aceste rânduri testează șoferi suspectați că ar conduce sub influența narcoticelor și are și o campanie, „Cunoaște-i, nu discrimina“. Recent, au existat și firave discursuri despre legalizare. Liderul ALDE, Călin Popescu Tăriceanu, a adus în discuție legalizarea canabisului în scopuri medicale, la moartea (suspectată a fi survenit pe fondul consumului de narcotice) designerului Răzvan Ciobanu.
Dar dacă politicienii nu vor să își asocieze numele cu inițiative care să privească consumul de droguri, dacă singura agenție a statului nu pare să controleze problema și dacă numărul de dependenți de heroină nu face altceva decât să crească, poate că schimbarea va veni de la fiecare dintre noi. E ceea ce îmi confirmă și psihologul Monica Dan, care crede că lucrul cel mai important pentru dependenții de lângă noi este să le fim alături, să îi iubim, să îi respectăm, să îi ascultăm și să le arătăm că au un scop în viață. Iar atunci, cum zice Stela, „puterea vine din tine. Caut-o, caut-o! Cred că nu poți să îți dai seama câtă putere există într-un om!“.
Citește și:
Dependența – un antidot amar pentru realitate
Foto: Vlad Chirea și Dumitru Angelescu
Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
